Toba mare, inima, pentru a ţine ritmul, bassul, instinctul, pentru că vine la fel de natural şi îl simţi foarte subtil. Aici se concentrează tot. Restul este melodia, dă unicitatea piesei. Viaţa este un cântec neterminat, singurul care poate transmite toate stările: euforia, agonia, mândria, iubirea.
Iubirea. Sintetizatorul cu o infinitate de efecte, niciodată la fel, imposibil de inţeles logic şi cu atât mai puţin spiritual. Iubirea este acolo, ea dă cântecului o valoare de single menită să atragă alte tobe mari după ea, venite cu alte cântece, cu alt ritm, care încearcă şi ele să îşi găsească frecvenţa după ea. Dar se poate ca viaţa să fie formată din atât? O tobă, un bas şi un efect? În nici un caz. Doar viaţa raportată la individ este astfel. Un efect al sintetizatorului, puricii, apar în acel moment. Toba nu mai simte celelalte efecte, crede că al ei este singurul şi îl va împărţi, dar nu în totalitate cu o altă tobă care bate cam la fel(jumatatea ideală). De aceea vedem cu toţii iubirea singulară, asociată unei singure tobe.
Viaţa oferă mult mai mult decât o singură tobă. Lumea nu se împarte în jumătăţi. Se divizează în continuu. Nu există jumătăţi, există doar o infinitate de completări. Orice teorie religioasă sau ştiinţifică susţine acelaşi lucru. Am pornit toţi dintr-o unitate care nu avea jumătate. Toate tobele iau un efect al sintetizatorului si ţin la el ca la ochii din cap. De ce? pentru că îşi găsesc rostul şi un fals ritm. Dar dacă toate tobele ar împărţi efectele între ele? Ăla da cântec. Aia da viaţă.
Iubirea este văzută altfel în momentul în care o tobă este dispusă să îşi împartă efectul cu celelalte tobe şi implicit viaţa se aude altfel. Nu mai are scop, în acel moment el este atins, reprezintă nivelul maxim de sincronizare în care toate tobele se completează, în care bassul devine unic şi ghidează tobele atât de subtil încât nu se mai aude, este doar simţit, în care sintetizatorul redă efectele în cel mai precis şi imprevizibil mod. El este ghidat de tobe, noi ne facem cântecul, noi ne facem viaţa, nu există nimeni în afară de noi în spatele clapelor sintetizatorului. Atunci absolut totul pare posibil pentru că este deja acolo.
În faţa fiecărei tobe stă o altă tobă care bate la fel ca ea dar diferenţele dintre ele, de tonalitate, de material, de acord confirmă această idee ca imposibilul devine posibil datorită infinităţii de variante şi efecte. Iubirea este infinită, trebuie doar să ne dăm seama şi să împărţim efectul, iar în schimbul lui primim celelalte efecte, astfel realizând scopul omului, de ce îi bate toba, de ce se mişcă şi reacţionează în funcţie de sunetele joase. Viaţa este doar un cântec în devenire, o secundă într-un hit.
Play.

Publicat de: Claudiu-Alexandru Maxim la data de: 11-06-2009, 3:51 pm
Cuvinte cheie: Iubire | muzica