Copacul, cerul, soarele ...
Zâmbetul, surâsul, privirea...
Mă pierd într-un tărâm al nefiinţei mele,
nu vreau eternitatea,
doar măreţia ei...
Vorbesc d-un secol întreg cu plopul inert la visele mele,
mă agăţ cu sfioşenie de crengile lui ameţite şi caut în ele un strop de viaţă...
nici frunzele nu îl mai înconjoară pe ramuri, plutesc într-un ecou surd, în gol.
Doar el şi eu ne mai înglobăm într-un vârtej de soare asfinţit din tot sufletul
Îmi picură pe obraz o fărâmă de lumină...
îşi apleacă ramurile spre fiinţa-mi cufundată în tăcere
şi varsă din poala-i de lacrimi, pe cea mai visătoare
Curge, curge pe obrazu-mi ars de soarele amiezii,
iar odată cu izvorul de lumină o scânteie de adevăr îmi picură în inimă...
Mă trezesc conştientă la viaţa pe care o lăsasem în urmă şi răsar din nou...
Iar plopul meu se preschimbă-ntr-un zâmbet....
Ce nu s-a mai uscat niciodată...

Tweet

Publicat de: Morar Andreea la data de: 09-06-2009, 11:06 pm
Cuvinte cheie: viata

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii