Valiza cu maner de argint(fragment)

VALIZA CU MÂNER DE ARGINT
- (FRAGMENT) -

II

- Dar tu cine eşti? s-au chinuit să iasă aceste cuvinte printr-o barbă nerasă şi dinţii încleştaţi.
- Eu sunt.., m-am umplut de elan, dar am ezitat, nici acum nu ştiu de ce. Poate că nu eram pregătit să aud aceste cuvinte, poate că nu acestea au fost cuvintele pe care a vrut să le spună, sau poate nici eu nu mai aud bine.
- Eşti aici de exact zece minute, timp în care ai privit maşinile cum se întrec pe stradă, ai schimbat postul la televizor de trei ori şi ai privit mereu ceasul. Eu, şi urmă o pauza în care o tuse viscerala răzvrăti în lumea sunetelor mele, ştiu, ei nu ştiu că eu ştiu, dar eu ştiu. Ştii asta?
- Ştiu, i-am răspuns deşi minţeam.
- Cât e ceasul?
-E aproape ora trei i-am răspuns fără să privesc în afara privirii lui, numărasem în gând toate secundele de când intrasem pe uşă.
Urmă o perioada de tăcere în care i-am aprins o ţigară, ultimul său refugiu, şi l-am privit cum îi soarbe sufletul ars în plămân.
- Ştii, nu aşa ar fi trebuit să fie, eu am vrut... ,eu am bolborosit ceva de aprobare semn că înţeleg, nu înţelegeam nimic….,eu am vrut acum un an dar nu am mai avut puterea, oricum lasă că tu, tu…., nu avea grijă oricum eu am vrut, dar…, lasă.
Dacă m-ar fi privit în ochi nu ar fi înţeles nimic, aşa cum nici eu nu înţelegeam nimic de la el, tot aşa cum propriul său tată mergea încet, iar mama sa făcea o tocănita prea piperată.
- Am sa-ti spun un secret, şi duse degetul strâmbat de boală spre buzele scorojite şi uscate care tocmai sfârâiau sub jarul ţigării. Uite aici sub pat am pus deoparte o valiză pe care tu, vreau tu s-o iei cu tine. Aici am pus eu deoparte multe lucruri, aici eu, eu am pus deoparte. Când a ridicat pătura am văzut întunericul patului gol şi câteva furnici ce se ospătau din ceea ce fusese mâncarea lui de acum câteva zile.
- Uite vezi?
- Da am minţit eu, văd. Şi lui, cel al cărui nume îmi stăruie în minte, i s-a luminat faţa, ochii i s-au curăţat şi a fost prima dată când am ştiut să învăţ liniştea. Liniştea nu are riduri pe frunte şi nici ochi negri, nu are păr neîngrijit, nu are zgomot. Liniştea are foc, are apă, liniştea are degete drepte şi unghii curate, liniştea are linişte, ea nu râde şi nici nu plânge. Liniştea nu are privire sfărâmata şi nici barbă aspră, nu are picioare schimonosite, liniştea se are pe sine însăşi.
- Uite, aici am o valiza, o valiza cu mâner de argint. În aceasta valiză eu am ascuns toate Primele mele, şi vreau ca s-o iei tu şi să le dai drumul să fugă înapoi în lume.
Uite, le vezi?
- Da, am minţit din nou, cred.
- Uite, acolo am primii mei paşi, primul zâmbet şi prima căzătura de pe bicicletă. Acolo este primul meu briceag cu care am mâncat un milion de nuci înainte de a se toci, şi primul zmeu, rupt în gard de nou, tot acolo este. Aici sunt multe, prima bătaie de la tata, prima notă de zece, primul bărbierit şi prima cravată. Primul pumn dat, primul „alo” la telefon, prima maşină condusă,primul câine credincios. Te rog să le iei şi să le laşi să fuga în lume, să meargă la locul lor, eu nu mai am nevoie de ele, ele nu mai au nevoie de mine.
S-a întors cu spatele la mine şi o altă tuse a urlat în lumea liniştită, si apoi a tăcut. A tăcut o mie de secole, am uitat să număr cate lumini au trecut. Primul gând ce s-a născut în mine mi-a zis ca eu nu pot fi asta, eu nu pot şi m-am ridicat sa ajung acasă cât mai repede. Aveam de gând să iau valiza mea şi să las Primele mele să dispară în lume de voia lor, să-şi trăiască eternitatea la lumină.
- Dar tu cine eşti? s-au chinuit sa iasă din nou aceste cuvinte printr-o barba nerasă şi dinţi încleştaţi.
Şi-atunci am plecat, şi-am luat şi numele lui cu mine, nume pe care nu vi-l voi spune niciodată.

III

Uneori avea impresia că din mijlocul camerei se ridică un braţ ce se roteşte la nesfârşit cu tot cu el, iar feţele lungi ale oamenilor îl urmăresc şi atunci când el coboară în inima pământului, privind la el cu capul plecat, şi atunci când îl ridică în cerul nesfârşit, iar ei retezau cu privirea lor neagră albeaţa lui trupească. Îi urmăreau fiecare bucăţica de carne ce zvâcnea când încerca să se mişte, îi sorbeau fiecare privire şi fiece gând.
Îi privea şi avea impresia ca vorbele lor plutesc alene ca gâturile de lebăda spre el, iar el, al cărui nume eu îl ştiu, le ştia dar nu le înţelegea. Vorbele lui deveniseră mai mult gesturi iar mânia se forma din cinci degete ce se aliniau într-o perfectă înţelegere, unul câte unul, de la mic la mare şi se năşteau într-un pumn irascibil dar vineţiu şi lipsit de voinţa. Durerea însemna doua tâmple ascunse în doua palme în jurul ochilor închişi, iar liniştea însemna acum negru.
- Dar tu cine eşti? s-au chinuit sa iasă aceste patru cuvinte blestemate printr-o barba nerasă de la începutul lumii şi dinţi încleştaţi ca hotărârea unui straşnic vânător.
Şi-atunci am plecat, şi-am luat şi numele lui cu mine, nume pe care nu vi-l voi spune niciodată

Publicat de: Florin B la data de: 05-12-2008, 3:47 pm
Cuvinte cheie: DESPARTIRE | ADIO | PIERDUT