peste tâmplă alunecă timpul.
orizontul scutură flori de salcâm
nu mă întreba de ce dor genunchii
dupa atâta iarnă scursă prin mine.

dacă oamenii n-ar folosi cuvinte
atunci zenitul probabil că ar fi
doar o linie dreaptă, un unghi din care curg,
paralel cu lumina, firele de nisip
una câte una, pânâ la apus.

privirea-mi e braţ nevăzut al sufletului.
dacă privesc departe ştiu că vreau prezentul
atât cât să-l pot stoarce de ultima picătură
până când alunecă în mare,
esenţa ochilor, lacrima pretinselor necuvinte.

ruga oamenilor e atât de departe
încât se aude doar când o scriu valurile
pe trupuri de pietre...

Publicat de: mirela nicoleta toniţă la data de: 26-03-2010, 8:51 pm
Cuvinte cheie: poezie