In lanul meu de mandru grau, cu bobul mare, auriu,
Zambind, cu fata aplecata, am poposit si eu odata...
intinsa-n iarba-nfierbantata ,de soare vara greu certata,
parea ca boabele de grau ...vorbeau incet un grai ce-l stiu...
parca-mi spuneau ca le-am strivit, in clipa-n care m-am oprit...
si cu mult greu s-au ridicat din locu-n care le-am culcat...
dar, auzind al meu suspin, m-au si iertat, ca din senin...
n-au indraznit sa-ntrebe ce-i ,de ochii mari mi-s tristi si grei...
atata doar, n-au rezistat si-n graiul meu au cuvantat:
« pe noi ne arde soarele...
Vantul de culca granele...
Si ploaia, rar, ne spala bobul
Dar tot nu supinam ca omul...
Ce-ai patimit...ce te-a ranit...
De chipul azi ti-e ravasit?
Ce ploi in ochi s-au revarsat?
Ce vanturi fruntea ti-a plecat?
De ce nu razi si tu la soare?
Ce daca sufletul te doare ? »
Am amutit, ce pot sa zic ?Cum sa aud vorbind un spic?
Cum a vazut ca sunt ranita,ca doara fata mi-i gatita...
si cum radeam, parca de mine,crezand ca-mi pare, n-aud bine...
un vant turbat , destul de cald, m-a palmuit si m-a-ntrebat :
« o, chip de om, de ce oftezi ?
Frumosul lumii nu-l mai vezi ?
Nu simti natura cum te roaga
Sa-i mai zambesti , sa nu fii oarba?
Eu alerg vesnic pe pamant
Si nu ma odihnesc cat sunt
Iar de o clipa m-as opri
Acelasi vant nu as mai fi...
m-ati confunda cu un zefir
un vant usor pasind tiptil...
n-ati mai dori a mea rafala...
n-as mai fi vandt,ci doar o pala...
ori tu, cu chip de om frumos,
poti sa alergi, poti sa stai jos,
poti face tot ce iti doresti...
cu toate astea, nu zambesti...”
Ei, bine, am innebunit? Sau vantul, tocmai mi-a grait?
Si nu-mi revin din inlemnire, ca iar aud pe lana mine,
cum o furnica pirpirie,cu ochii plini de bucurie,
calare pe picioru-mi stang, ma-ntreaba ce-am? Pe cine plang?
Si soarele, infuriat,ca lacrima nu mi-a uscat,
si-a aruncat trei raze mici in trei obraznici licurici,
ce stau pititi in parul meu, tot cercetandu-mi gandul greu...
Intrand in joc, zambesc usor...le povestesc ca mor de dor,
ca mi-i iubitul departat si de un an l-am asteptat...
dar va mai trece iar un an si ma topesc de-al lui alean...
Le-am zis ca omul cand iubeste, nu mai aude, nu zambeste...
si noaptea nu se odihneste...de-atata patima tanjeste...
“pacat!” , mi-au zis furnicile ...“pacat” , mi-au zis si spicele...
Si agitat e si-al lor vant...“pacat!” , mi-au zis intr-un cuvant...
« vai, viata trece nesimtita,
Cand clipa nu se vrea traita,
cutreierati intreg pamantul,
uitandu-va rostul si gandul...
si-n lume e atat mister,
iar omul orb, surd si stingher...
oricat ar fi sarac, bogat
nu-i mai ajunge ce i-e dat...
mereu doreste tot mai mult
si umbla-n gol, de gol umplut...
deschide-ti ochii ca sa vezi
si spune-i inimii sa crezi,
ca pana si iubitul tau
traieste tot prin chipul tau,
iar chipul de ti-i abatut,
il faci sa sufere mai mult...
te bucura de zi, de soare,
de spice si de furnicare,
de vant si cei trei licurici,
si noi iubim si stim ce zici ! »

Publicat de: mirela câmpan la data de: 18-07-2011, 6:42 pm
Cuvinte cheie: natura,emotie