Strigăt către cer

Azi, cînd străzile sunt pline de reclamele obscene,
Cîți din noi mai protestează împotriva acestor scene?
Cînd păcatul ne pîndește și desfrîul îi la putere,
Într-o lume depravată și flămîndă dup-avere,
Cîți din noi azi se mai roagă și postesc în umilință
Pentru rasa omenească, pentru a lumii pocăință?!
Cine dintre noi, creștinii, ce-l avem pe Duhul Sfînt,
Îngenunghează ca să ceară ploaia sfîntă pe pămînt?
De ce suntem pasivi la toate și uităm de Dumnezeu?
Unde-i focul sfînt din inimi, menit să ardă în noi mereu?!
De ce, cînd Domnul ne vorbește și ne-ndeamnă la sfințire,
Ne îndoim de-a Lui cuvinte și hrănim a noastră fire?
De ce respingem, cînd ne mustră, vocea Duhului Divin
Și ne-ascundem sub o mască cu emblema de ”CREȘTIN”,
Iar în inima-mpietrită se împletesc gînduri deșarte
Ce ne fură bucuria și de Domnul ne desparte?
De ce ne împotrivim atuncea cînd ne cere ascultare,
Iar noi, plini de răzvrătire, lovim în el cu răzbunare?!
De ce-L hulim prin viața noastră și-L răstignim a doua oară,
Pătîndu-i numele de cinste cu rușine și ocară,
Și ca Iuda vînzătorul îl vindem c-o sărutare
Pentr-o funcție de vază, ce n-are în ea nici o valoare?

De ce, numai cînd mă apasă povara sufletului meu,
Doar atunci, în rugăciune, plîng și strig spre Dumnezeu?
De ce nu-i dau viața întreagă, a Lui să fie pe deplin,
Ca în schimb să-mi de-a iertare, mîngîiere și alin?
Cît va mai dura, Isuse, starea în care astăzi sînt
Și ce păcate sunt în mine, de m-aruncă la pămînt?
De ce nu pot să fiu lumină în purtare și-n trăire,
De-am ajuns de rîsul lumii și-un prilej de poticnire?
Și mă întreb cu înfiorare cum voi fi, cînd ai să vii
Ca să-ți iei mireasa sfîntă în cerul plin de bucurii?

Unde-s sfînții din vechime ce din dragoste au murit
Pentru a lor credință vie în Stăpînul preaiubit?
Unde sunt ca să ne-arate starea în care am ajuns
Și să pătrundă în labirintul sufletului nepătruns?
Căci prea ne-am bătut joc de harul și-ndelunga lui răbdare,
Prea ne-am jucat cu păcatul, călcînd sîngele în picioare,
Prea L-am mîniat pe Domnul, profitînd de bunătate,
Și, spunînd neadevărul, umplut-am golul cu păcate!
Doar la ora de închinare părem smeriți și evlavioși
Ca să nu ne zică lumea că suntem necredincioși,
Dar în ochii Celui veșnic, ce rărunchii i-a întocmit,
Cum ne este alergarea? Cît de sinceri L-am iubit?

Și acum privim cu groază viitorul ce ne-așteaptă,
Încercînd să întoarcem timpul ce spre veșnicii se îndreaptă.
Ne întrebăm cuprinși de frică de-am fost sare și lumină
În lumea asta decăzută, blestemată și străină.
Vai de noi în ziua ceea, de-am trăit doar pentru sine,
Căci se-apropie răpirea și ceasul Judecății vine!!!
Ah, pămîntule, ce jale și durere vei avea,
Cînd Isus pe veșnicie cerul sfînt îl va-ncuia!
Și cîte lacrimi și suspine se vor întinde pe sub soare
În neantul de păcate, din genunea ceea mare.
Iar din flăcările-aprinse ale iadului infern
Auzi-se-vor doar bocet, țipete și plîns etern.
(15 iunie 2007)

Publicat de: elena.armaș la data de: 11-05-2011, 12:46 pm
Cuvinte cheie: rugaciune | meditație