Speranţa- ca mod de viaţă

De mult, de foarte mult timp, am auzist şi uneori am trăit acest cuvât ”speranţă”, dar am şi ascultat expresii de genul: „murim noi dar speranţa rămâne”, „sper chiar dacă nu mai am nici o şansă”, sau „toată viaţa trăieşti cu speranţa”, şi pe drept cuvânt sunt unele momente în viaţa fiecăruia din noi(asta în cazul în care suntem sinceri cu noi înşine) când cântă, într-un mod exhaustiv, această speranţă.
Din perspectivă creştină, sigur, speranţa este sinonim cu nădejdea, un cuvânt cu o încărcătură duhovnicească ce implică nu doar gândul de a spera sau a nădăjdui în ceva mai bine sau într-un lucru ce momentan nu poate fi împlinit ci împlică şi credinţa şi rugăciunea omului.
Prin nădejde omul îşi pune încredederea, nu neaparat în oameni, ci în Dumnezeu, care este izvorul bunătăţilor, ale lucrurilor imposibile din perspectiva umanului.
Dar sunt şi oameni care trăiesc, cu acest cuvânt numit „speranţă” făcând din el un mod de viaţă. Oare cum se ajunge la acest nivel de gândire? Cu siguranţă pornind de la o deprimare a sociatăţii în general, de la disperarea ei de zi cu zi şi care ajunge la trăiri catastrofale. Disperarea se găseşte în mai multe forme ca: depresie, neîncredere, iritabilitate şi merge până la isterie, apostazie şi indiferentism general mediocru dar bolnăvicios, ceva de genul expresiei: „Asta e”.
Mulţi ajung să creadă că şi-au pierdut până şi speranţa sau gândul de mai bine, pentru această situaţie nu e nimeni de vină decât omul singur, care nu şi-a găsit un echilibru sufletesc, care nu s-a redescoperit în sinea sa şi care nu s-a întâlnit cu Dumnezeu prin rugăciune, acest echilibru se redobândeşte în prezena unui duhovnic.
Omul speră, nu pentru că are de ce să spere ci pentru că nu mai are nici un motiv logic sau o perspectivă în viitor, că lucrurile din punct de vedere strict uman, nu se vor rezvolva, el speră ca şi Avraam, cum afirmă Apostolul Pavel: „împotrivă orcărei speranţe” (Romani IV, 18)
Speranţa nu este, cum cred unii o virtute mediocră, nădejdea este o virtute teologică, nobilă, e păcat să nu speri, să nu nădăjduieşti într-o lume mai bună, în iubire, în Dumnezeu, pentru că altfel, datorită greutăţiilor vieţii, poţi să cazi foarte uşor în deprimare şi ulterior să crezi ca şi Emil Cioran că păcatul sinuciderii este un act suprem al omului.
Speranţa sau nădejdea împlică un grăunte de credinţă, pentru că în momentul în care speri, când totul în jur ţi se pare că s-a prăbulit, îţi rămâne speranţa „supremă”, deoarece Dumnezeu poate ceea ce noi nu putem nici gândi.
Unul dintre filosofii occidentali ai secolului XVII, Baruch Spinoza (latinizat Benedictus de Spinoza, 1632-1677), scrie în lucrarea sa Etica, următoarele: „Speranţa este bucuria nestatornică, din ideea unui lucru viitor sau trecut, de realizarea căruia ne îndoim întrucâtva”, iar filosoful român Emil Cioran, în tot pesimismul său sinucigaşi, admite că „Speranţa este virtute de sclav”, aici trebuie să spunem că nu pe cei slabi îi caracterizează speranţa, cum crede Cioran, ci pe cei puternici.
În antichitatea greacă Aristotel, la scoala lui filozofică, îşi învăţa discipolii că „Speranţa este visul celui treaz”, şi totuşi, eu cred că, speranţa nu este doar un vis-cum se învăţa la scoala aristotelică-ci o metodă de a face din vise ceva concret, real, ajungând de la imaginar, de la imposibilul uman, la o situaţie concretă, reală, posibilă, în ciuda indoielilor omului.
Dumas, în celebrul său roman Cei trei muschetari, dă o definiţie de referinţă crezând că „speranţa e cea din urmă scânteie care se stinge în orice inimă”, se pare că în viziunea acestui scriitor francez şi speranţa moare odată.
O gândire aparte o expune Octavian Paler, care compară speranţa cu dragostea, susţinând că: „Dragostea e speranţa şi fără speranţă lumea nu ar exista...”, într-adevăr doar dragostea divină mai ţine această lume plină de ură şi răzbunare iar speranţa prelungeste existenţa umană.
Euripide, poetul grec născut în 280 î.H, supranumit de Aristotel „poetul tragic prin excelenţă”, ce scria într-un stil asemnea celui bacovian, crede că: „Nenorocirea osteneşte, vânturile nu suflă mereu cu aceeaşi turbare, norocul fericirilor are un sfârşit. Totul trece, totul se schimbă; omul cu sufletul întreg se încrede până la urmă în speranţă. Deznădejdea este laşitate”. Chiar dacă se născuse cu mult timp înainte de apariţia creştinismului, iară un păgân poet ce vorbeşte de deznădejde ca despre un act de laşitate, pentru cei slabi.
Paul Valery(1871-1945), scriitor, eseist şi poet frangez afirma că: „Speranţa te face să trăieşti, dar ca pe o funie întinsă peste abis”.
Cu siguranţă toţi trăim acest sentiment, această virtute, de aceea uneroi putem vorbi de speranţă la nivel social, alteori la nivel individual, de la caz la caz, aşadar în viziunea acestor gânditori, pe care i-am invocat, speranţa le-a călăuzit viaţa până la capăt, indiferent care a fost acela.
Intrând puţin în sfera teologică, observăm că acest cuvânt,”speranţa” are sinonim cuvântul „nădejde”, şi în ciuda afirmaţior făcute de poetul german Johann Wolfgang van Goethe, care crede că „nădejdea este al doilea suflet al nefericitului”, ea (nădejdea) este, după cum am amintit mai sus, una din virtuţile teologice, fără de care omul ar cădea în păcatul descurajării, deprimării, al deznădejdei şi în acest context Sfântul Vasile cel Mare consideră că „nu este important de câte ori cazi ci de câte ori te ridici” din deznădejde.
Paisie Aghioritul în lucrarea sa Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, afirmă că: „ Toată lumea se îndreaptă spre a ajunge un singur caz. O încurcătură generală. Nu poţi spune: "Într-o casă s-a stricat puţin fereastra, sau altceva, să o repar". Toată casa este în dezordine. S-a stricat tot satul. Situaţia a scapat de sub control, numai de sus mai e nădejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu să lucreze cu şurubelniţa, cu mângâierea mâinii Sale ca să repare” da lumea de azi, parcă a încetat să mai spere, să mai nădăjduiască în Dumnezeu şi aceasta şi dintr-un indiferentism religios.
Dar ce este această nădejde creştină, oare se raporteză stric la uman, are doar perspective viitoare temporare sau implică mult mai mult, transcendentul, nădejdea în viaţa viitoare, nădejdea în Dumnezeu? Avem exemplele sfinţilor, a amrtirilor, implicit a celor din perioada comunistă, care nădăjduiau în „aşteptarea” unei făgăduinţe, dar nu în sens lumesc, de eliberare ci în sens dumnezeiesc, nădăjduiau în viaţa şi fericirea veşnică.
Având nădejde în Dumnezeu, avem o garanţie a fianlizării lucrurilor, David în psalmul 45, 1 afimă: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor în necazurile ce ne împresoară”
Ca virtute teologică nădejdea izvorăste din credinţă, susţine Sfântul Grigore Teologul, iar nădăjduind în Dumnezeu, omul nu trebuie să se îndoiască nici o clipă de puterea divină. Ioan Hrisostom supranumit Gură de Aur, face un comentariu la versetul 1 din psalmul 124 scris de regele David unde spune „Cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu sunt ca muntele Sionului, nu se vor clătina în veac” iar acest Sfânt Părinte crede că: „...cel ce-şi pune încrederea în Dumnezeu, va rămâne neclintit în faţa loviturilor”.
„Uitaţi-vă-afirmă înţeleptul Iisus fiul lui Sirah- la neamurile cele din început şi vedeţi: Cine a nădăjdiut spre Domnul şi s-a ruşinat?”(2, 10) De aceea în perioada noutestamentară, nădejea vieţii noastre este Hristos însuşi cel ce s-a dat pe sine pentru creaţie, ca speranţa sau nădejdea omului să nu fie înzadar.
Exemplele pot continua însă timpul, un aspru şi corect judecător al nostru, mă determină să mă rezum aceste gânduri, la convingerea că speranţa sau nădejdea este virtutea care ne face să credem în ceea ce e de necrezut, să sperăm în ceea ce pare fără speranţă şi să trăim cu nădejdea că oricât ar fi de mare prăpastia păcatelor, în care ne aflăm putem ieşi cu ajutorul lui Hristos.
Cel puţin odată în viaţă am trecut fiecare în parte printr-un moment de deznădejde, suntem oameni cu slabiciuni, având falsa senzaţie că totul se năruie în jurul nostru, că totul e inutil, fără sens, că negura durerilor nu va mai lăsa raza speranţei să ne lumineze, şi totuşi, totuşi am trecut peste acele momente de cumpănă, deci speranţa, nădejdea nu moare niciodată, în ciuda afirmaţiei lui Dumas, şi cu riscul de a supara pe unii oameni de cultură, care au condamnat-o la moarte.
Speranţa(nădejdea) este lucrul cel mai de preţ pe care îl are omul atuci când crede că nu mai are nimic.
Prof Paul Krizner

Publicat de: Krizner Paul la data de: 02-04-2011, 8:48 pm
Cuvinte cheie: speranta | nadejdea | Dumnezeu | deynadejde | viata