Sol de pace

Fulgi de nea coboară încet-
Încet din văzduh se-neacă în nămeţi.
Totul convenit în alb,
Dispare şi vocea naturii,
Doar castelul mai freamătă
Şi galopul unui cal.

Un sol tânăr din regat
A venit să dea de veste
Domnului ocârmuit
De decizile alese,
Ale causticilor vecini
Cumpătaţi pentru demerse.

Uşa grea i se deschide.
Obosit, calul îi cere
Prin răsuflul său de aburi
Un moment de odihnire.

Cu hârtia ordonată
Într-un sul pecetluit
De insigna sa regească,
Pironită-n crucifix.
Calcă dârz şi îndrăzneţ
Din a-i tinereţe vie
Se strecoară-ncet, încet,
În bătrâna cancelarie.
Repede străbate antreul,
Iar calemul îi apare
Tot mai mare, pas cu pas.
Uşor conturat pe chip
De un sentiment smerit,
Inspirând aerul rece
Precedează al său discurs:

-Sunt un sol trimis din vest,
Trecând podul de pe Mureş
Am venit să îi comunic
Domnului încoronat,
Cele scrise sub sidef!

-Domnul nu-i! rostise clar tânărul ce sta pe podium
Sunt al său din urmă fiu,
Ce cuvinte ai să-i spui, solule atât de nobil?
-Vă asigur pace de azi înainte,
Dinspre apus purced trâmbiţele împăcării şi următoarele cuvinte:
,, Sorţii ne-au adus adus aici, pentru-a apăra credinţa,
Suntem scut de nepătruns al eternei cruci
Ce ţinem piept fiecărui atac păgân
Şi păstrăm în vine pocăinţa!
Înţelegerea să ne calce de acum graniţa
Pe drumul corect şi luminat să mergem!
Nu singuri, ci la nevoie ajutaţi, ne vom purta raniţa."

-Însuşesc şi vă repet însufleţita declaraţie,
Vă aprob dar repet conduita noastrei legislaţie:
În război, ţărâna-i plină de ţăruşe otrăvite,
Nu ai ajutorul mâinii doar în vorbe pomenită.
Braţul cald ce i se-ntinde, însângeratului căzut-
Din drumul spre moarte, îl răpeşte pe pământ.
Acest dar e făr' de preţ...
Precum mândria ţi-o nărui
Sărăcind drept înţelept.

-Adevărul e întărit de al tău cusur de glas.
...................................................................
Dar din pricina cui, domnul meu, aşa singur ai rămas?
Fără nobili, fără alai,
Din proprima-mi părere dulcea fericire n-ai...

Îl rezumă cu privirea,
Clară, ca un strop albastru
Iar pe faţa lui brăzdează
Zâmbetul uşor pătruns
Pe bărbiţa aurie,
Într-un colţişor ascuns.
-Adunarea şi consiliul stăruie de zile bune,
Treaba asta nu-i problema
Căruia din zbor se-avântă,
Spre a domnului loială
Mână dreaptă, ce-l ajtă.

-Nu doresc să vă revărs într-un lac de nervi îngust,
Cunosc dragostea de tată şi de patrie, dar sunt
Convins că alteţa voastră stăruie în semănat
Şi culege bogăţia statului prea onorat.
E virtute mare aceasta, de a fi iubit,
Ridicat în glasuri drage şi-n urale însumit.

-Rodul dragostei e rupt.
Una dintre cele două părţi
Diferit însămânţând.
Dulcea fericire îţi apare singură şi mai presus de toate,
Nu numai respect inspiră, ci a-ţi suflet strâns legat
Fiind atras ca-ntr-o capcană, fără sorţi de evadat.
-Este greu că pe de-o parte, răsar flori minunate,
Dar din lipsa de-ntregime sunt umbrite
De ofilita simetrie, ce le înghite încet pe toate;
Simbolizând întreaga scenă
Pe care sufletul tău joacă.

-Sufletul meu nu găseşte replica pentru a semăna
Ce-a de-a doua jumătate şi negura de-o lumina.
Lumea noastră materială, nu poate să consemne
O sămânţă atât de mică strâns ţinută într-un pumn.
Stau nostalgic aşteptării şi mă rătăcesc
Uneori urmat de lacrimi, alteori vorbind încet,
Îngânat de un oftat ce mă doctoreşte
De boala ce s-a agravat.

Dinspre însufleţitele voci ce răsunau onoare şi dreptate
Promiţând virtuţi alese, cugetând cele rămase
Cei doi au gândit,
Sâmburele tinereţii cusur
De care tânăra gazdă a orbit.

-Dacă ai cunoaşte dragostea, te-ai arunca-n război!
Rostise tăiat solul, clipind uşor-greoi.
-N-ai sorţii de izbândă, să ţi gelos un suflet,
O inimă pătrunsă, pe lângă un chip vioi.
E grea şi îndoielnică îmbrăţişarea adevăratei jumătăţi,
E greu şi îndoielnic că te va dori ca pe un soţ.
Din darnica-i trăire, atât de mult iubeşte
În zilele de luptă, ea peste vodă trece.
Înşelăciunea convergentă sabiei îţi stă înfiptă-n piept,
Iar inima plânge în şiroaie pentru sufletul nedrept.

Tânărul domn cugetă, sprijinindu-şi gândurile
Inspirând aerul rece, pustiit de vorbe
Se opreşte cu privirea către oratorul nobil.

-Cum găsesc atunci iubirea, cum păşesc astfel prin greu,
Cum îmi ţin în frâu nădejdea, într-u' viitorul meu?
Observându-i deznădejdea tinereţii încolţite
Şi complet hain străpunse, de a dragostei cuţite
Înşirate-n răni adânci
Golul făcut de acestea, tot mai tare agravând.
Se decide spre a spune şi a fi mai rezervat
Povăţuind bărbăteşte, fiind privit ca înţelept
Pictându-i cuvinte alese:
-Drumurile încleştate se vor dezlega în timp...
Stăruie încredere, învingând orice suspin.
Nu te lăsa pradă celor ce dau grijă
Purcede optimist privindu-te în oglindă,
Glăsuind încredere însemnata-ţi limbă.
Fi vrednic, asudă hainele-n război
Spală al tău trup în Sfânta Cruce
Închinat în numele divinităţii,
Iar birja te va duce de unde tânjeai mult,
Unde dorul stătea legat în lanţuri
Mângâiat de spinii ce te făceau să uiţi
Că trupul este scutul aurului făr' de preţ,
Sufletul trebuie apărat de capul înţelept.
Nu umbla pe drumuri pale, izvorâte din auz,
Fereşte din lăturile oricărui glas difuz.
Sunt un sol umbrit de a ta coroană,
Înţeleptul car de slove, e pesemne ordonat
Sper să dăruiască lumină- gândirii de l-a ascultat.

Sub un chip aprobator, conturând un zâmbet şters,
Ruşinat în sinea lui de întregul relief,
Dă seamă celor receptate,
Înecând amarul în deşert.

Contemplând orizontul,
Porneşte uşor gândind, înţeleptul orator:
,, Ce e o viaţă fără puţin suspin,
O tinereţe lipsită pe alocuri de inocentul frison
Venind, plecând frenetic de pe al inimii covor?
Preiei întreaga soartă, empiricul destin,
O dată ajuns în calea porţilor neantului
Rezumi totul în mir."

Publicat de: Băleanu Cristian la data de: 18-02-2011, 9:37 pm
Cuvinte cheie: sol de pace