Home     Librarie Online     Citate Celebre     Autori Celebri     Proverbe     Cenaclu     Adauga Text Cauta Citate


     Singuratatea - back


Am ieşit într-o seară pe geam şi am zărit singurătatea. Oamenii treceau grăbit spre casă. Teii îşi legănau plictisiţi frunzele şi eu priveam din lumea mea o altă lume. Eram atât de singură în mijlocul unei lumi atât de pline de viaţă. Fiecare îşi vedea de problemele lui, iar pe mine mă ofilea singurătatea. E greu, când înconjurat de atâta viaţă, să te afli singur. Am privit cu coada ochiului spre cuvinte şi ele mi-au făcut semn să pătrund în lumea lor. Ele s-au dovedit un bun tovarăş, indiferent de situaţie. Am coborât în interiorul fiinţei mele şi-am început să scriu, dar de această dată despre singurătate.
O să privesc pentru început, preţ de o clipă, singurătatea ca pe o posibilitate de a-ţi înţelege sufletul „Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi.“ (Emil Cioran)
Pentru a-ţi înţelege fiinţa trebuie să te înarmezi cu foarte multă răbdare, să priveşti obiectiv spre abilităţile tale, să ai încredere în tine. Doar aşa vei reuşi să parcurgi drumul vieţii tale şi să-ţi vezi visul încununat de razele desăvârşirii. Până să reuşeşti a-ţi înţelege fiecare particulă a fiinţei e necesar să te detaşezi de tot ceea ce este în jurul tău, să te detaşezi nu izolându-te de oameni, ci de tot ceea ce este stereotip, mai exact să ştii a te folosi de singurătate. „Foloseşte singurătatea, dar nu fi folosit de ea.“ (Paulo Coelho)
Atunci când te izolezi de tot ceea ce este banal vei înţelege glasul eului tău interior şi fiecare element ce alcătuieşte cercul existenţei tale va prinde glas. Rădăcinile te vor îndruma spre statornicie, oricare ar fi intemperiile. Crengile, mugurii şi frunzele vor plânge o vreme, dar când florile vor prinde rod lumina le va bucura chipul. Tăcerea stâncii îţi va grăi despre încrederea în tine, iar unda izvorului îţi va călăuzii paşii spre „Pomul Vieţii“. „Începi să ştii ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor.“ spune filosoful Emil Cioran.
Dacă citim cu atenţie poezia „Singurătate“ a scriitorului George Topârceanu descoperim prin tăcerea naturii sufletul omului ce aşteaptă să vadă primăvara. „Prin luminişul crângului tăcut, / De-atâta vreme nimeni n-a trecut.“ Am putea asocia luminişul unei fiinţe tăcute, unui suflet ce aşteaptă să fie modelat, ce aşteaptă un îndemn spre muguri, spre hărnicie şi roade bogate. Iarna i-a amorţit simţurile şi aşteaptă să fie redescoperit. „Copacii goi, în lunga nemişcare. / Pe umbra lor ce stă-nălţată în picioare. / Arar ajunge până-aici / O pasăre cu aripile mici. / Şi glasul ei răsună în linişte prea tare.“ Pasărea ar putea să fie simbolul înălţării, al creaţiei ce înţelege şi biruie singurătatea, ideile ce se nasc în suflet şi prind glas. Umbra e doar o filă pe care copacii, nişte cuvinte ce aşteaptă cântecul păsării, îşi imprimă chipul. Cea care înţelege singurătatea luminişului, a crengilor fără de muguri este primăvara „Dar Primăvara, care ştie tot, / Va risipi prin iarba dimprejur / Scântei de-azur/ […] / Vor creşte ciucuri albi de mărgărit.“ Primăvara e cea care dă glas mugurilor, e fiinţa descoperită după o iarnă lungă.
Mihai Eminescu în poezia „Singurătate“ se izolează în cameră, o cameră ce ar putea reprezenta universul interior al scriitorului şi afirmă că omul de geniu pentru a arde are nevoie de singurătate „Ah! De câte ori voit-am / Ca să spânzur lira-n cui / Şi un capăt poeziei / Şi pustiului să pui.“
George Bacovia, poet simbolist, în lirica sa abordează sentimentul singurătăţii. În „Plumb“ stă „singur în cavou“, în propria carapace, în timp ce toate care păreau cândva vii, înflorite, i-au întors spatele „Dormea întors amorul meu de plumb, / Pe flori de plumb şi-am început să-l strig.“ Florile verii au devenit de plumb şi tot ceea ce-i anima sufletul cu surâsul dragostei într-o lume a deşertăciunii s-a năruit. Poetul, deşi stă lângă acea imagine a trecutului, îşi descoperă focul lăuntric „Stam singur lângă mort ... şi era frig ...“ Frigul, teama de tot ce s-a pierdut, de moarte, dă glas singurătăţii. „Singurătatea ... / Ochiul tău / Priveşte îngheţat / În ochiul gândului / Neîmpărtăşit.“ (George Bacovia, Singurătate, nu te-am voit) George Bacovia se simte prizonierul singurătăţii, într-o oarecare măsură şi aş putea afirma că împărtăşeşte aceeaşi convingere a scriitorului Mihai Eminescu ce afirmă că soarta celor care au ceva de spus e sinonimă cu singurătatea.
Şi scriitoarea Gina Zaharia a observat că cel mai bine te descoperi pe tine în singurătate. Ea a fugit de singurătate, dar s-a identificat prin aceasta „Am fugit de singurătate / apoi am bătut / în propriul meu suflet / ca-ntr-o uşă închisă.“
Any Drăgoiu în „Bolnavă de singurătate“ ucide floarea de altă dată ce i-a adus durere „Rup florile / şi le calc în picioare.“
Scriitorul Vasile Voiculescu asociază singurătatea nopţii. Personificată „Singurătatea se scoală-ngândurată / şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime. / [...] / Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită / Cum bubuie-n adâncuri pân nu se mai aude,“ în timp ce Bucegii dorm „adânc“ Noaptea, singurătatea, tăcerea, pe urmă căderea pietrei în adâncuri te duc toate cu gândul la moarte.
Moartea aduce după sine frica, nesiguranţa şi astfel am putea privi singurătatea nu doar ca pe o descoperire a sinelui, ci ca pe un curaj sau ca pe o teamă de nefiinţă. „Mi-e groază de singurătate, păstraţi-mi, vă rog, un loc în groapa comună.“ spune Vasile Ghica, iar Charles Caleb Colton afirmă că „Să îndrăzneşti să trăieşti singur este un curaj foarte rar, mulţi ar prefera să-şi întâlnească cei mai răi duşmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată.“
Dacă e vorba de curajul de a trăi singur, omul din popor, ţăranul, a dat dovadă de mult curaj atunci când soarta s-a dovedit nemiloasă. Scriitorul Ion Agârbiceanu care a prezentat realist viaţa oamenilor de la ţară cu toate neajunsurile ei a surprins şi tăria unor oameni de a trece peste toate amărăciunile sorţii. Fefeleaga, din povestirea cu acelaşi nume, după moartea soţului ei, înţelege că nu oamenii ce au fost prezenţi la înmormântare o vor ajuta, ci calul Bator, aşa că, Fefeleaga, Maria Dinului, singură, punându-şi nădejdea în voinţa ei, puterea ei de muncă şi „calul acela mare, alb“1 păşeşte înainte şi îşi creşte copiii, cinci la număr, care erau bolnăvicioşi, iar când împlineau vârsta de cincisprezece ani mureau. Odată cu moartea ultimului copil, Păuniţa, Fefeleaga îl pierde şi pe Bator, îl vinde ca să cumpere cele necesare înmormântării, rămânând să-şi petreacă ultimii ani din viaţă în singurătate şi durere. „În ochii bătrânei se iviră a treia oară lacrimi, şi, ca într-o fulgerare, întălese păcatul ce-l face, despărţindu-se de calul ce-a ajutat-o o viaţă întreagă. Dar zadarnic! Dânsa nu mai avea ce face cu Bator. De câte ori l-ar fi văzut şi-ar fi adus aminte de lungul şir de morţi – da, de morţi, căci vede ea că pentru ei a lucrat - şi n-ar fi putut răbda. Simţea că prietenia aceea aproape neomenească, ce a avut-o faţă de cal, a fost numai pentru ajutorul ce i l-a dat el pentru copiii săi. Că ea, în calul acela mare, alb, ciolănos şi-a iubit copilaşii. Şi totuşi, iată, chiar acum, cel din urmă ajutor tot de la Bator vine. Să nu fi fost el, Păuniţa n-ar avea nici sicriu vopsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe.“ 2 Bator, cu toate că a fost o fiinţă necuvântătoare, şi-a ajutat stăpâna până în ultimul moment, asemenea celui mai bun prieten, iar când aceasta a hotărât să se depărteze de el să aducă şi mai apăsat singurătatea peste acea prietenie de o viaţă, „calul nechează întâia oară, după o tăcere de o grămadă de ani.“3
În „Luminiţa“ scriitorul Ion Agârbiceanu surprinde sărăcia cruntă a oamenilor de la ţară. Baba Mâia avea în casă „o luminiţă de ceară“4 pe care o păstra pentru momentul în care „va fi să moară“5, „să aibă şi ea ce ţine în mână, ca să-şi vadă calea luminoasă.“6, să respecte obiceiurile şi tradiţiile Momentul morţii a găsit-o singură pe baba Mâia, fără fata sa Salvina, dar mai mult decât atât, nu a avut parte nici de căldura lumânării ce i-ar fi alinat singurătatea morţii „Deodată, însă, baba Mâia schimbă ochii şi-i umplu de spaimă. Simţea cum vine ceva, rece şi greu, ca o povară strivitoare. Întinse mâna, dar n-ajunse luminiţa de ceară. Se oţărî cât putu, dar luminiţa căzu pe podele. Junghiul ce-l simţise o prinse, o-ncârligă, dar bătrâna se zvârcolea mereu, s-ajungă luminiţa de ceară. Aşa, frământându-se, căzu pe podele şi muri, cu mâna întinsă după luminiţă.“7 Moartea a venit peste bătrână ca un junghi şi nu a avut parte de singura mângâiere, luminiţa de ceară ce a păstrat-o cu atâta sfinţenie pentru clipa fatală.
Jandarmul din nuvela cu acelaşi nume a scriitorului Ion Agârbiceanu a fost mereu un singuratic, nu-i plăcea să socializeze cu cei din jur. A avut parte şi el de o frântură din ceea ce am putea numi dragoste, momentele în care a avut-o alături pe Veronica. Neîncrederea în persoana draga, dar aici aş putea spune în propria-i fiinţă, pentru că doar când nu ai încredre în tine, nu poţi avea încredere în cei ce-ţi sunt alături, pe urmă războiul, i-au provocat nebunia. Alerga singur prin păduri şi aduna bureţi pentru ca Veronica să nu-l otrăvească şi să împărtăşească aceeaşi soartă ca soţul femeii ce a murit înveninat, o supoziţie greşită a lui. Tot în singurătate, în podul grajdului, şi-a găsit sfârşitul.
Din teama de singurătate, îndrăgostiţii de razele vieţii, unii îşi caută prieteni pentru a le fi alături în momentele de cumpănă. Emil Gârleanu în opera literară „Frunza“ surprinde prietenia dintre frunză şi o pasăre, un scatiu cu aripile verzi. Frunza ocrotea pasărea de căldura solară, iar pasărea o răsplătea cu al ei cântec vesel. În toamnă, când frunza şi-a simţit sfârşitul aproape, şi-a dorit ca prietena să-i fie alături, să o ajute. Aceasta a apărut o clipă spre bucuria frunzei, dar s-a aşezat pe o altă ramură, pe urmă a lovit frunza cu vârful aripii, iar frunza care cu greu se mai ţinea de ramura vieţii, a căzut moartă.
Durerea morţii a fost de un infinit de ori mai mică ca durerea ce i-a pricinuit-o prietena ei de-o vară, ca durerea singurătăţii în care s-a găsit în ultima clipă. Cea pe care a ocrotit-o punând atâta suflet, la final, când frunza nu i-a mai fost de folos, i-a întors spatele.
O situaţie asemănătoare întâlnim şi în opera literară „Privighetoarea“ a scriitorului Ioan Al. Brătescu Voineşti. Privighetoarea l-a mângâiat pe Iorgu cu melodiile ei. Acesta, neglijent, a uitat o râmă în cârligul undiţei, iar cântăreaţa a sfârşit tragic, cârligul s-a înfipt în gâtul ce scotea sunete fermecate. S-a chinuit singură în clipa morţii să scape de fierul ce-i pricinuia durere şi nimeni din cei ce ar fi trebuit să-i fie recunoscători pentru concertele de odinioară nu i-a fost alături.
Pentru unii singurătatea înseamnă libertate, o evadare din tumultul cotidian, o linişte interioară, meditare, răspuns la nevoile personale „Singurătatea, chiar izolarea de lume, uneori îţi dă sentimentul de libertate, de siguranţă, de linişte“ (Victor Duţă) „Cel care trăieşte în pustie îşi poate face propriile legi.“ (Publius Syrus)
În cartea Facere Dumnezeu i-a creat bărbatului, lui Adam, pe Eva, pentru a nu fi singur.
Aş mai putea spune că singurătatea înseamnă egoism, dacă în dorinţa de a-ţi împlini unele nevoi personale te izolezi de cei care ţi-au fost mereu alături, indiferent cât de greu ar fi fost momentul vieţii tale.
Multe se pot spune despre singurătate, despre acea izolare a fiinţei, acea detaşare de tot ceea ce te înconjoară. Important este ca singurătatea să nu aducă cu sine amărăciune, ci fiecare s-o folosească în a-şi descoperi adevărata cale a sufletului.

Note:

1. Ion Agârbiceanu, Jandarmul nuvele şi povestiri, Editura ALLFA, Bucureşti, 2001, pag. 280.
2. Idem, Ibidem, pag. 284.
3. Idem, op. cit., pag. 284.
4. Idem, op. cit., pag. 287.
5. Idem, op. cit., pag. 287.
6. Idem, op. cit., pag. 287.
7. Idem, op. cit., pag. 292.

Ana-Cristina Popescu


Publicat de: Ana-Cristina Popescu la data de: 24-07-2015, 5:18 am
Cuvinte cheie: singuratatea



 bazat pe 0 notari

Adauga acest text literar in colectia personala Adauga la favorite Recomanda aceast text literar prin Yahoo Messeger Trimite pe YM     Recomanda aceast text literar prin E-mail Trimite prin e-mail Raporteaza continut inadecvat Raporteaza neadecvat! 

Comentarii la acest text:

Nu sunt comentarii la acest text!

Adauga Comentariu


   Recomanda aceast text literar prin E-mail Trimite prin e-mail
Expeditor: (nume prenume) *
Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *
Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal

*
* campuri mandatorii

Citatul ZileiCitatul Zilei  Vreau Citatul Zilei pe Site-ul Meu Vreau Citatul Zilei pe Site-ul Meu
Batranii se tem nu atat de greseala cat de risc.
Autor: Georges Bernanos - Categorie: Batranete .

Intelepciune.ro va recomanda


Fara Poza

Boris Ioachim
"Ce este pesimistul? Un optimist bine informat." Grigore Moisil "Poeţii nu se ruşinează de propriile experienţe - ei profită de ele." Friedrich Nietzsche
S-a nascut in data de 25-Ianuarie-1967
Oras: Săveni
Judet: Botosani
Varsta: 51 ani
Membru din: 13-Octombrie-2008
Texte publicate: 465

Ultimele comentarii:

Silvia Bebereche - 22-06-2018, 11:27 am

Silvia Bebereche - 25-05-2018, 10:16 am

Silvia Bebereche - 25-05-2018, 10:14 am

Silvia Bebereche - 16-05-2018, 9:45 pm

Contact Cultural - Mircea Duca - 09-05-2018, 9:29 pm

Silvia Bebereche - 09-05-2018, 1:33 am

Silvia Bebereche - 09-05-2018, 1:31 am

Membrii Intelepciune.ro recomanda


Fara Poza

Mihaileanu Laurentiu
S-a nascut in data de 10-Noiembrie-1953
Oras: Cluj-Napoca, Judet: Cluj
Varsta: 65 ani
Texte publicate: 17


Fara Poza

Contact Cultural - Mircea Duca
S-a nascut in data de 31-Martie-1978
, Judet: Cluj
Varsta: 40 ani
Texte publicate: 19

Home | Citate Celebre | Citate Noi | Citate Populare | Autori Celebri | Proverbe | Calendar Autori | Pagina Mea | Pentru Site-ul Meu | RSS | Contact
| | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | |
Copyright © 07.2007 Intelepciune.ro - Toate drepturile sunt rezervate
Creat si intretinut de Mican Daniel
Creative Projects