Simt cum fiecare clipă rupe din mine
câte o bucăţică de eternitate
şi iar rămân goală şi pustiită în negura timpului.
Simt cum ura creşte în mine
şi prinde rădăcini adânci
şi atunci aş vrea să-mi smulg trupul şi să-l arunc la gunoi
şi să las sufletul să zboare liber spre cer.
Simt cum lumea asta crudă
nu are nicio lege, niciun sens, nicio certitudine
şi aş vrea să urlu la oameni
să se trezească din somnul adânc în care au căzut
dar nimeni nu mă aude
nimeni nu mă vede…
Simt cum timpul trece necruţător
şi din mine se scurge
picătură cu picătură
acea sevă numită viaţă
acel vis numit optimism, speranţă, entuziasm.
Unde sunt?
Unde eşti?
Unde suntem?
Iar e întuneric…
Prinde-mă de mână!
Dar nu poţi… Mâna mea e putrezită… Degetele cad…
Mă simt ca un cadavru care se descompune singur…
Ne naştem şi murim singuri…
Şi totuşi…
Unde eşti?

Tweet

Publicat de: Rotaru Carmen Ana la data de: 07-01-2010, 10:01 pm
Cuvinte cheie: simt | cadavru | moarte

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii