mă întorc uneori ca un gând de contrabandă
pe sub streşinile cireşilor
prea obosite de truda zilnică
de a dărui viaţă
caut furibund,
dac-aş şti ce, de ce şi cât,
întâmplări
în cutia cu amintiri a copilului
ce credea încă în sosirea Crăciunului
şi neplecarea mamei
adesea cu ochii roşii de lacrimi şi sudalme
a adolescentului prea înlănţuit
în aşteptări şi regrete lipind
pe geamurile speranţei fotografii alb-negru
decupate din reviste
în care se vorbea mult
prea mult despre opulenţă
şi sărmani care aşteaptă
să se coacă soarele
şi să-l rupă ca pe-o azimă
pruncilor care mor cu burţile umflate
de nehrană
prea multă nehrană
şi boli ce cresc,
precum buruienile în lutul gras,
în nisipul deşerturilor

ca o prelungire aşteptărilor
caut drumuri ce aduc încă drumeţi
care trebuie să ajungă în câte un prag
înainte ca tăcerea
neagră deasă, continuă,
precum negativul ultimei zăpezi
să se aşeze peste lume
mă întorc să-mi amintesc sufletele
care cresc în rădăcinile lor
şi rămân acolo şi când
nu le mai cercetează nimeni numele
în evidenţele plătitorilor de taxe şi impozite
mâinile pe geamul
tot mai absent
prin care clipeşte
ca un far depărtându-se
destinul

în faţă şi împrejur pereţi
şi un tablou sepia
ce se înfăşoară ca nişte catacaustice cubice
de o parte zi, de alta noapte
o casă în care ieri se râdea
se strângea seara visul
ca un pribeag obosit
şi se lăsa în camera îmbrăcată
în bucurii mărunte şi bucurii aşteptate
să aţipească sprijinit de umărul tatălui
sau al mamei în timp ce copiii
inventau încă inocente jocuri
adunaţi în cerc pe covorul de lână
presărat din loc în loc cu drumuri.

un rost fără rost pentru visele imposibile,
o irosire şi o strângere inegal atârnând
de mâneca destinului
dintr-un perete de ceaţă, o şatră se opreşte
la marginea câte unui râu
şi râde, şi joacă, şi iubeşte, şi moare
indiferentă la preascurtimea zilelor,
a paşilor, a braţelor ce se pot avânta
într-o clipă de nebunie în genune
un clovn se aşteaptă pe sine într-o gară
şi se întâlneşte uneori
un sceptic se suspectează de coalizare
cu alte feţe ale realului
o doamnă fină sau un domn
aduce cu sine istorii şi fotografii
din alte drumuri
inimi de o idee şi eu întâlnind omul
şi neamintindu-mi
dacă râdea sau plângea în visul trecut
să păstrez misterul care să mă cheme
ca un miraj când prea însetată şi obosită de rătăcire
vreau să mă odihnesc lângă genunchii lui
ca lângă împietrirea sentimentului de încă apartenenţă
la această faţă a realului
înger şi femeie, copil, adolescent, tânăr şi bătrân
retrăind în tihnă întâmplări ale vieţii de trecător
să veşnicesc în cuvânt prea simplu drumul
_______ . _______

Tweet

Publicat de: Mariana Fulger la data de: 06-03-2011, 6:17 pm
Cuvinte cheie: simplul cu mine | poezie | marianafulger

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii