Si timpul trece… Zilele devin ore, orele minute si minutele secunde… Si noua ce ne mai ramane? Amintirile, neputinta, regretul, tristetea, lacrimile care au curs si, poate, continua sa o faca…
Au mai trecut patru ani din viata mea. Cand? Nici eu nu stiu. De ce? Ce urmeaza? Poate cineva sa-mi raspunda? Mi-e frica de necunoscut si totusi intru valvartej in acest viitor care pe clipa ce trece devine prezent si apoi trecut. Mi-e teama de ce am devenit si de ce voi deveni. Ma privesc mirata in oglinda si nu inteleg, nu pricep ce s-a intamplat cu fetita dolofana, carliontata si cu ochi albastri din trecut… Unde e? Unde a disparut? Unde esti Carmen?
Privesc cerul, asa cum l-am privit de atatea ori pentru a incerca sa inteleg misterele Universului si stiu ca nu am nicio sansa sa patrund pana la El si poate e mai bine asa. Ganduri dezlanate…
Primul sarut, prima dragoste intensa, prima prietenie trainica, bucuriile nepretuite, suferintele, criza de identitate, cautarea sinelui, stabilirea principiilor, teama de singuratate, prima betie, prima tigara, dansul, cartile, profii mai mult sau putin de treaba, colegii, zilele de scoala, nebuneala adolescentina, Bacul… Cand au trecut toate astea peste mine?
Sufletul meu striga! Nu mai sunt copil! Nu mai sunt nici macar adolescenta… Pana si parintii mei au observat asta… Ar trebui sa ma bucur, dar mie imi vine sa plang… De ce? E doar teama de viitor? Sau doar regretul trecutului? Sau sa fie doar o presimtire crunta?

Publicat de: Rotaru Carmen Ana la data de: 07-07-2009, 7:43 pm
Cuvinte cheie: trecut | timp | singuratate