Cerul i se părea straniu, cu stelele curgând împreună cu timpul. Doar luna schimonosită de stupiditatea, de răutatea oamenilor părea la fel ca în urmă cu o lună. Îşi căuta steaua norocoasă în Carul Ursei Mari...., dar steua se stinsese o dată cu trecutul ei.
S-a aşezat obosită în parcul pustiu şi aducerile- aminte o învăluiră.Era un început de primăvară nerăbdător, cu oameni grăbiţi şi veseli, deşi cerul părea mai trist ca cel de anul trecut. Câte o pasărea mai ofta pe-o creangă abia înmugurită şi oful ei se-nălţa spre ceruri în mii de cascade, obosind-o.
Totul i se părea fumos, însă viaţa o chema în adâncurile ei tumultoase, în cazanul acela uriaş în care mocirla şi sublimul se contopesc continuu.
În acea zi îmbietoare de primăvară a simţit pentru prima oară cum în piept, în dreptul inimii, se împlântă ca un cuţit tăios o durere adâncă Doar pentru o clipă. Totul a inceput să i se învârte în jur ca la „Roata norocului” şi nu a mai ştiut nimic.
Aşa a început lungul drum al nopţii către ziuă.
S-a trezit pe un pat de spital strâmt, neprimitor, care îi dădea fiori reci. Albul din jur o durea, întristându-i privirea şi viaţa, fără a-şi aminti cum a ajuns acolo.acum am venit
Prin geamul deschis, primăvara intra duşmănoasă, învingând-o. Floarea de mălin căpătase culoarea vineţie a neputinţei şi curcubeul- dungă cenuşie a clipei fatale.Uşa se deschide brusc şi în rezervă intră doctorul Botez cu o suită gălăgioasă de studenţi. Înalt, brun, cu mustăcioara îngrijită, se apropie de patul ei. Îi ia mâna firavă şi, cu gravitate, îi numără bătăile inimii.
- Nu ai nimic Ela, nimic grav. Nu te speria..., peste câteva zile vei părăsi spitalul. Deocamdată nu ai voie să cobori din pat. Să iei medicamentele aşa cum te va sfătui sora.
S-a îndepărtat cu aceeaşi distincţie rece urmat de grupul de studenţi. Uşa s-a închis cu zgomot şi-n urechi i-au sunat rândurile de amintiri întunecoase ale anilor...
Aduceri-aminte, frica de necunoscut, teama din cauza stării de sănătate şi, poate, puţină neîncredere în doctorul ce a trecut pe lângă ea ca o nălucă, o fac pe Ela să rămână mult timp încordată, puţin înspăimântată în această cetate a durerii. În minte ii vin cuvintele lui Silviu: „ Adevăraţii stăpâni ai lumii sunt doctorii, ei hotărăsc dreptul la viaţă sau la moarte a oamenilor” Simţea lipsa lui Silviu. I-ar fi plăcut să-i strângă mâna ca altădată, să-i mângâie părul căzut în valuri pe umeri şi faţă. Ochii ei au văzut ultima oară în privirea lui Silviu ceva nedefinit...oare ce? „Nu, nu...., la asta am să mă gândesc mai târziu” îşi spunea Ela şi un somn binevenit, ca un duh, i-a pătruns în trup.
Zorii celei de-a doua zi au găsit-o pe Ela trează, aşteptând cu puţină teamă pe doctorul Botez. Era o sentinţă în acel început de primăvară şi de zori de zi când lumea învinge întunericul pătrunzător şi fără de sfârşit al neputinţei.
Uşa salonului s-a deschis într-un târziu şi sora Maria îi spune să se pregătească pentru vizită. Doctorul, mai puţin distant, cu privirea caldă şi bună, a pivit-o în ochi pentru o secundă şi, acea secundă a însemnat pentru ea v e ş n i c i e. Iarăşi şi-a adus aminte de cuvintele lui Silviu: „Doctorii sunt stăpânii lumii”, înţelegând că trebuie să aibă încredere în EL. Da, EL, doctorul devenise punctul de sprijin al existenţei sale atât de fragile.
I-a luat mâna, ca in ziua precedentă, i-a numărat bătăile inimii, spunându-i pe un ton şoptit, aproape îndurerat:
- Starea sănătăţii tale e mai deosebită, necesită un tratament special. Eu, doctorul, te voi ajuta. Voi face din tine Ela, cea din totdeauna: puternică, iubitoare, plină de viaţă.
Doar atât a glăsuit şi Ela a auzit paşii îndepărtându-se. S-a simţit paralizată. Creierul i-a devenit un vid enorm în care nu se puteau lega gânduri, fapte, amintiri. Un strigăt de furie a pornit din interiorul trupului bolnav împotriva celui care a îndrăznit să se amestece brutal în destinul ei de pasăre călătoare, de crâng înflorit. Strigătul i s-a amplificat asemenei unei explozii în lanţ care, ciocindu-se de pereţii reci ai salonului, s-a întors ca un ecou multiplicat în mii de săgeţi, biruind-o.
DESTINUL – acest drum întortocheat, seducător, chinuitor, luminos ca soarele, întunecos ca iadul, frumos ca o pădure de mesteceni, d u r e r o s ca moartea unei căprioare sub colţii duşmănoşi ai lupului...
DESTINUL ne poartă în corabia vieţii ca pe o coajă de nucă aruncată în valurile tumultoase ale mărilor, la discreţia vânturilor sau uraganelor, a vârtejelor din adâncuri...
DESTINUL este mai degrabă ales de Cel de Sus care picură un gram din puterea lui nemărginită în trupul nostru de lut. Ne dă puteri de fiară hăituită, frumuseţe de sirenă, înţelepciune de sihastru uitat de timpuri.
Ela gândea la toate astea când în salon, spre surprinderea ei, intră doctorul.
- Ela, vreau să am cu tine o discuţie deschisă şi, dacă nu te superi, puţin bărbătească. Sunt chirurg, cardiolog, obişnuit cu durităţile vieţii, cu moartea... Viaţa, meseria, răutatea celor din jur, albul acestor pereţi... Ştii, Ela, saloanele ar trebui să aibă altă culoare, culoarea sufletului îndurerat: violet sau cărămiziu ca sângele care curge, dar ce vorbesc? Vreau să am cu tine o discuţie dură, chiar crudă....o suporţi?
- Doctore, nu te cunosc, însă privirea deschisă, cutezătoare?, albul halatului şi zâmbetul perceptibil de sub mustăcioară, mă scuzi că-ţi vorbesc aşa, îmi dă încredere în tine. Spune-mi adevărul numai pe jumătate, îndulceşte-l puţin. Sunt grav bolnavă? Hai, spune, te ascult.
Doctorul Botez s-a apropiat de fereastră, a scos cu gesturi studiate o ţigară, aprinzând-o fără grabă. După ce a tras câteva fumuri, vrând parcă să câştige timp ca înaintea unei mari bătălii, s-a întors cu faţa spre Ela.
- Ela, inima ta este asemeni unei păsări cu aripile rănite care se chinuie să mai facă câteva ocoluri înainte de a cădea zdrobită. Te-ai născut cu o malformaţie de inimă. Din cauza accidentului, complicaţia unei boli deja existentă, s-a agravat. M-am gândit mult astă-noapte şi îţi spun sincer, direct, pentru că timpul mă presează, că inima ta trebuie înlocuită. Este singura şansă pe care ţi-o pot oferi, deşi nu sunt un Dumnezeu. În urmă cu două ore a avut loc un accident de maşină stupid, ca toate accidentele.... oare şi viaţa noastră este stupidă?.... şi tânăra a murit. Echipa noastră chirurgicală, procurorul, medicul legist, au obţinut acordul soţului ca inima să-i fie recoltată în scopul unui transplant. Mihai, soţul victimei, a avut un moment de încrâncenare în faţa dorinţei noastre de a lua din trupul soţiei sale, fiinţei dragi, inima pentru a salva o altă viaţă. Am văzut pe chipul lui ceva dumnezeiesc, dintr-o dată figura i s-a luminat, în jurul capului apărându-i o coroană strălucitoare...., chipul devenindu-i icoană, iar privirea – lacrimă.
- Doctore, te mulţumeşte credinţa?
- Ela, mă linişteşte icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. E ceva magnific, îmi dă puteri nebănuite în faţa oricărei nenorociri. Intru în biserică, mă aşez în stratana din dreapta, la margine, şi privesc icoana Maicii Domnului. Ochii Maicii sunt ca nişte izvoare dătătoare de putere, de încredere, de viaţă, au ceva blând, ceva ce nu poate fi definit, care mă face de-a dreptul supraom. Mâinele Maicii au degetele lungi îţi dă o parte din puritatea şi bunătatea ei. Ela, pentru mine cel mai odihnitor lucru, cel mai dătător de energie, de curaj şi de încredere, este să privesc chipul Maicii Domnului cu Pruncul în braţe în lumina stinsă a unui vitraliu. Am simţit că Mihai a înţeles mesajul nostru. Am recoltat inima introducâd-o în banca de organe..., aşteaptă un nou trup pe care să-l slujească cu devotament. M-am gândit că meriţi să porţi această inimă. Trebuie să te hotărăşti. Nu-ţi cer un răspuns pe loc. Dacă nu primeşti eşti sortită întunericului veşnic sau, poate, câmpului plin de verdeaţă şi de lumină pe care ni-l promite Preasfântul Dumnezeu. Încuviinţând, vei vedea din nou stelele luminând chipurile neostenite ale îndrăgostiţilor, vei zâmbi, vei iubi, te vei lovi din nou de răutatea oamenilor, vei suferi de frig şi întuneric.... Hotărăşte-te! Îmi vei da răspunsul în acest plic: „da” sau „nu”. Nu am putere, deşi par un „dur” să primesc răspunsul în faţă. Echipa chirurgicală, sala de operaţie, sunt ptegătite. Doar tu trebuie să te hotărăşti între „a fi” sau „a nu fi”.
Uşa s-a închis cu zgomotul straniu şi crâncen al durerii, amplificat de ecouri care se repetau în valuri obositoare şi epuizante.
Cine poate defini cu sărăcia noastră de cuvinte trăirile Elei? Doreşte cu adevărat o altă viaţă? O existenţă mediocră, o facultate absolvită şi un drum ratat. Iubiri trecătoare, clipe sublime alternând tot mai des cu mizeria vieţii cotidiene. Ar fi un mod solemn, civilizat, de-a întoarce spatele acestei existenţe sau poate.... privirea doctorului, crisparea mâinii când trăgea nervos din ţigară, blândeţea cu care i-a numărat bătăile inimii...sunt toate un argument pentru „a fi”?
De ce a ales-o pe ea ca „primitor”? De ce ţinuse doctorul să-i precizeze că lista „primitorilor” este mare, că a depus eforturi în faţa colegilor pentru a o privilegia?
„Nu este nimic adevărat, îşi spune Ela, sunt visuri şi toată viaţa mea am fost o visătoare...”
Doctorul Botez continuă:
- Şi eu, Ela, sunt într-un moment critic al vieţii, ţin mult la reuşita acestei operaţii. Doresc să-mi întinzi o mână de ajutor.
Ela se dădu cu greutate la marginea patului. Simţea că se sufocă, că era prea singură în acest Univers şi în faţa acestei alternative. Îşi acoperi ochii dureroşi cu mâinele şi din această durere se iveşte ideea (întrebarea) care, defapt, trebuia să şi-o pună de la bun început: inima cui a fost? Cine era omul care a încuviinţat prevelarea inimii fiinţei dragi?
Întrebări grele, fără început şi sfârşit, se depănau în mintea Elei. Vrea să ceară lămuriri despre „donatorul de inimă” şi despre el, Mihai.
Doctorul Botez se plimba nervos. Deşi erau zorii zilei, nu-şi putea găsi liniştea. Prin minte îi trec, precum nori după nori şi valuri după valuri, imagini ale trecutului.
O viaţă searbădă de copil sărac.... Doamne, ce grea e sărăcia! Îţi lasă pentru toată viaţa înscrise, ca într-un cod genetic, stigmate de care nu poţi să te desprinzi. ... Un liceu absolvit cu rezultate bune la învăţătură, disciplinat, ordonat, prea oedonat şi disciplinat.... La ce bun munca, disciplina, reuşita...când sărăcia, ca o rugină, macină sufletul făcându-te infirm pentru totdeauna?
Ochii blânzi ai mamei îi apar în ceaţă, până şi icoana sfântă a mamei păleşte. Doar sărăcia începutului rămâne trează. Îşi aminteşte de un coleg de liceu care l-a întrebat odată:
- Ce vrei să te faci, Sorine?
- Doctor ca să am bani mulţi, mulţi bani!
Anii au trecut cu greutăţi, durereri şi bucurii puţine. Realizări a avut destule. Ajuns doctor, chirurg cardiolog, recunoscut ca bun specialist, cu stare materială bună. Dar sărăcia....sărăcia pătrunsă în oase, în conştiinţă, dă toată viaţa o stare de infirmitate psihică, de îndârjire, ce te face să nărui munţi, să pavezi oceane cu planete astrale, să învingi.
Oare Ela va accepta operaţia!?
Îi plăcea gingăşia chipului ei, privirea speriată şi cel mai mult îl impresionase nerăbdarea cu care aştepta răspunsul..
Se trezi din visare la auzul ascuţit, nervos, al soneriei. Butonul roşu al salonului numărul opt, în care era Ela, se aprinsese. Cu paşi mici se îndreptă spre acel strigăt disperat în noaptea pustie, dureros de pustie.
- Ela, m-ai chemat? Te-ai hotărât?
- Doctore, m-am gândit şi, te rog, să-mi îndeplineşti o dorinţă: vreau să cunosc amănunte despre binefăcătoare şi despre EL.
Doctorul Botez tresări. Nu se aşteptase la o asemenea întrebare. Amănunte nu cunoştea... Era un caz obişnuit în specialitatea lui. Conta doar testele de histocompatibilitate ale „binefăcătorului” şi mai puţin fişa personală. Lupta trebuia continuată. Îl va găsi pe Mihai şi îi va aduce Elei amănunte, lămuririi.
Privind-o atent pe Ela, a simţit, mai mult ca altădată, că trebuie să trăiască.
- Bine, Ela, autosanitara il va aduce pe Mihai. Îi voi telefona ca să ia tot ce te poate convinge că EA merită să trăiască prin tine şi TU să supravieţuieşti prin EA.


***
Mergea grăbită pe trotuarul aglomerat, încercând să se ferească de priviri, cunoscuţi, de atingeri întâmplătoare....
Ducea sub braţ un dosar legat cu o pamblică albă. Îl ţinea strâns cu amândouă amâinele ca pe o comoară de preţ. Ana avea între paginile dosarului ultimul ei roman pe care se grăbea să-l încredinţeze editurii. Muncise mult la carte. Ceva din sufletul, din trecutul ei, fusese transpus în paginile acestei lucrări.
Aruncă o privire fugară la vitrina unui magazin, surprinzându-şi trăsăturile trupului, mersul energic, coapsele înalte, bluza de mohair ce se mula pe sâni.
În mulţime îl zăreşte pe Ovidiu, colegul de clasă primară, ajuns director la un mare trust industrial. Îi surâde instinctiv, nu lui, directorului, ci ăluia de altădată. O vede şi se apropie cu faţa exprimând bucuria surprizei.
- Ana, nu te-am văzut de câtva timp. Eşti la fel de frumoasă ca întotdeauna. Unde te grăbeşti?
- Sunt obosită. Am retuşat o lucrare, un moft, vechi amintiri retrăite şi filtrate de inima şi gândirea ciuruită de vremuri. Vreau să le public.
- Am citit tot ce ai scris. Te-am urmărit din umbră. Ţi-am adulmecat paşii care te-au dus pe piscurile râvnite ale consacrării. Eşti mai bună, ai învins. Ţi-ai găsit un loc onorabil în societatea nostră de parveniţi. Te felicit. Îmi dai voie să te însoţesc câţiva paşi?
Fără să aştepte răspunsul, o luă de mână, ca altădată, în clipa ceţoasă care s-a aşternut între ei ca o prăpastie...
Ceremonios, cu un „sărut-mâna”, portarul îi deschide Anei uşa clădirii care o ducea spre biroul redactorului-şef.
- Domnule redactor, mă simt ca o şcolăriţă ruşinoasă de ce am scris şi că am scris, dar am simţit o mare uşurare. Am avut simţământul unic, divin, ca în faţa unui duhovnic când vi cu smerenie ca să-ţi spui păsurile şi ceri prin EL, Dumnezeu, alinare....
- Ana, am citit paragrafe din al tău manuscris şi, cred, că ai reuşit să exprimi simplu, fapte reale trăite şi retrăite de tine. Ineditul, prospeţimea, lectura acestor pagini emană tocmai adevărul faptelor.
Ana îl priveşte lung şi în faţa ochilor îi apare imaginea satului de munte din care a plecat în urmă...cu ani. Un sătuc liniştit, cu oameni harnici care duceau o viaţă aspră. Iarna, nămeţii se ridicau deasupra gardurilor, în timp ce lupii se apropiau de prispa casei. Şcoala era în celălalt sat, la patru kilometrii distanţă, şi copiii trebuiau să străbată zilnic acest drum.
- Ana....
Trupul i se crispă şi, trezindu-se la realitate, văzu chipul încrezător al redactorului.
- Ana, noi am inclus cartea în lista editurii pe anul următor. Ai timp să aduci
corecturi, să ştergi amintiri care dor. Săptămâna viitoare o să discutăm despre amănuntele redactării.
Ana mulţumeşte celor din jur pentru cuvintele de încurajare şi încredere şi, din nou, ca o şcolăriţă silitoare, îi asigură că nu-i va dezamăgi. Cu paşi rari, liniştiţi, care răsunau pe hol ca ecourile unui vis stins, iese din clădirea editurii. Nerăbdătoare, vrea să se întâlnească cu Mihai, să-i povestească marea realizare, visul devenit făclie. Sufletul, fântână ucigătoare, se zbătea în fiinţa ei – uzină vie.
Ana îşi continuă drumul liniştită spre Expresul din colţul străzii. A simţit dintr-o dată cum îi este foame, dar nu, trebuia să-l sune pe Mihai Bucuria succesului dorea s-o impartă cu el. Intră în cabina telefonică, formează numărul şi la celălalt capăt al firului, îi aude vocea:
- Mihai, am reuşit! Sunt fericită, vreau să te văd!.
- Mai devreme de două ore, nu pot.... A venit o echipă din Franţa care ne ajută să punem în funcţiune un nou utilaj...
Ana simţi în suflet durere. Privirea fixă, lucuioasă şi rece ca a lacului îngheţat, îi traumatiza faţa. Vede cum dintr-un castan o frunză smulsă de vânt pluteşte fără rost şi cade obosită la picioarele ei. O ridică, o mângâie...pune receptorul în furcă neamaiauzind ultimele cuvinte ale lui Mihai. Fără să ştie încotro merge şi de ce merge, îşi deapănă paşii spre grădiniţă. Ioana se va bucura când o s-o vadă.
Zăreşte semaforul, lumina roşie, dungile albe ale zebrei i se par mesteceni doborâţi de soartă...porneşte în întâmpinarea lor.
Un scrâncet de roţi... şi cerul rotindu-se, imaginea Ioanei cu mâinele mici, neputincioase, întinse spre ea, mulţimea gălăgioasă agitându-se...zgomote ce treptat se atenuează. Şi nu mai simte, şi nu mai vede, şi nu mai aude decât neantul eternităţii.



***
Plutonierul major Lăzărescu înlătură mulţimea ce privea la „spectacol”, făcând loc autosanitarei care se apropia cu girofarul urlând obositor şi inutil. Trupul Anei este pus pe o targă şi transportat de urgenţă la spital. Mulţimea s-a împăştiat. Lăzărescu şi echipa de poliţie, după ce au făcut măsurătorile necesare, au părăsit scena „spectacolului” ca şi „actorul” principal.
Doar sângele împăştiat pe asfalt, în lumina amurgului, părea un tablou suprarealist. Ca şi cum cineva s-ar fi răzbunat pe o pânză neputincioasă, lovind în disperare cu pensula muiată în vopsea. O ploaie rapidă adusă de nourii revoltaţi şi ei de cruzimea destinului, curgea şiroind peste case, străzi şi oameni.
Pictura suprarealistă şterge definitiv ultimele semne de trecere a Anei prin această lume neiertătoare. Oamenii se agită ca altădată şi cerul, tot senin, acoperă cu mantia sidefie zbuciumata viaţă a Anei.
Pe poarta săiralului de urgenţă intră autosanitara cu jirofarul aprins, oprindu-se în faţa serviciului de primire. Şoferul, ajutat de doi brancardieri, transportă targa cu trupul Anei însângerat în camera de urgenţă
Sora de serviciu, Săvinoaica, femeie grasă, apatică, priveşte indiferentă chipul femeii zdrobit de destin. Nu-i pasă, astfel de cazuri trec zilnic prin serviciul de primire-urgenţă. Fără grabă, cu mişcări leneşe, răuvoitoare, înlătură cearşaful care acoperea faţa victimei. În partea stângă, deasupra urechii, o plagă sângerândă din care izvora nestăvilit sângele..., o mică fântână care apoliază prin setea ei trupul femeii de seva existenţei.
- Cheamă doctorul neurochirurg, spune Săvinoaica încet unui brancardier.
Întoarce spatele victimei şi merge în camera alăturată spre a-şi continua vizionarea „actualităţilor”.. în cadrul lor, domnul Traian Băsescu promitea „prostimii” milioane, bogăţii, după sfârşitul crizei economice, gogoşi umflate. Săvinoaica savura figura „inteligentă” a preşedintelui şi se bucura la gândul că la iarnă va fi „cald”, va fi „lumină”.
Preşedintele a menţionat că pensiile vor scădea cu 15%, iar salariile din sistemul bugetar vor scădea cu 25%, inclusiv salariul minim.Şeful statului a dat ca exemplu subvenţiile pentru încălzire. El a menţionat şi că vor fi reduse masiv subvenţiile care se acordă în acest moment. Şeful statului a menţionat şi că ajutorul de şomaj va scădea cu 15%.De asemenea, se va proceda la reducerea masivă a subvenţiilor, iar banii recuperaţi din subvenţii, vor fi alocaţi ţintit către cei care în mod real au nevoie de sprijin financiar", a spus şeful statului. Băsescu a spus că va fi redus şi ajutorul de şomaj."De asemenea, ajutorul de şomaj se va reduce cu 15%", a spus el. Preşedintele Traian Băsescu a declarat că miezează, în acest context economic, pe "solidaritatea măcar a oamenilor politici din arcul guvernamental", precizând că "alternativa la acest program al încrederii pentru România este introducerea imediată a creşterii fiscalităţii".
Cifre, procente, scăderi şi iar scăderi... calcule făcute de o minte bolnavă. Domnule Băsescu, ştiţi cum roade sărăcia sufletul celui care nu are ce pune pe masă copilului? Aţi simţit inima mamei plângând că lumina e închisă datorită facturilor prea mari? Că este sortită, de către dumneata, să-şi numere mărunţişul care şi acesta se va termina curând? Domnule preşedinte, treziţi-vă din această agonie a luxului în care trăiţi, din această inconştienţă în care vă afundaţi conştirnt.Oamenii îşi vor dreptul la viaţă...de ce să-i furaţi şi bruma de bucurie a zilei de mâine?
Săvinoaica nu înţelege aceste reduceri.., ea este asistentă şefă, are venituri suplimentare de la o injecţie, de la pastiluţă, de la un zâmbet fals, de la un ceai fără zahăr..., şi uite aşa Săvinoaica, femeie grasă şi nepăsătoare la durerea altuia, urmăreşte „actualităţile” fără să priceapă de ce lumea e nemulţumită de atâtea scăderi. Ea creşte în greutate prin scăderi de salarii.
Căscând leneş, schimbă programul unde o lată figură politică, la fel de „inteligentă”, abia se vedere de la pupitru de unde-şi ţine cuvântarea. Ca un copil obraznic, prea obraznic şi neascultător, premierul Emil Boc, cu o privire rece ce-ţi taie răsuflarea, aduce inovaţii limbajului românesc. Numai el stie ce vrea să spună, dar oricum nu asta e important.., nimeni nu-l mai scultă de o bună bucată de vreme. Încearcă neputincios să înveţe alfabetul politic stâlcind cuvintele, făcând dezacorduri... Domnule Emil Boc, în clasa primară învăţătoarea v-ar fi lăsat corinjent, şi, acum, dumneata ne înveţi ce înseamnă „triumfalist” şi „responsabilitate”?
"Mă bucură faptul că nu sunt probleme, dar sper că nu este un mod triumfalist de a ne prezenta că totul este sub control, când în spate poate avem probleme. V-aş ruga să abordaţi cu maximă responsabilitate această modalitate de colaborare şi modalitate de a comunica", a declarat premierul Emil Boc.
Prognozele meteo care anunţă ninsori, numărul în creştere al spargerilor din locuinţe şi pericolul focurilor de artificii neautorizate vor fi principalele probleme ale sfârşitului de...” Politicienii aberează în timp ce trupul Anei se zbătea contracronomentu ca o fiară nesăţioasă care şi-a înfipt, nemilos, colţii în trupul ei firav.
Grupuri de studenţi, infirmiere, surori trec nepăsători privind „spectacolul” pentru ei de „duzină”, banal prin repetiţie. Indiferenţi la ţipătul disperat a celei în suferinţă, legea junglei în care cel mai puternic învinge, unde mănâncă-mă, dacă nu vrei să te mănânc, plutea în sala de operaţie a spitalului.
Lumea oamenilor în halat alb capătă dintr-o dată o altă întorsătură. Oare aceleaşi legi guvernează şi sufletele, şi mişcările, şi înţelegerea acestor oameni?
Ana nu pricepea nimic din tote acestea. Dintr-o dată se făcuse linişte şi intră doctorul Angelescu apropiindu-se de Ana.
- Probabil că are factură de craniu...inegalitate pupilară..., trebuie operată urgent. Duceţi-o in salonul numărul trei. Anunţaţi medicul anestezist şi echipa de la blocul operator că peste un sfert de oră începem operaţia.
Doctorul părăsi încăperea îndreptându-se spre lift. Nimic din drama Anei, din faţa ei lividă, din privirea imploratoare, din neputinţa ei, din sângele care pătase cearşaful, nu păru să-l impresioneze.
Ce fel de fiinţă o fi? Ce semnifică pentru el Ana? A gândit o clipă măcar, că este o fiinţă vie? Că de existenţa ei depinde soarta Ioanei? A lui Mihai? Că are rosturi câştigate cu trudă? A înţeles el sau a încercat să înţeleagă din privirea ei albastră, metalizată de frică, că vrea să trăiască, că este legată de lumea aceasta şi că nu crede în „dincolo”?
Doctorul Angelescu intră în lift şi surâde fermecător unei doctoriţe stagiare, atrăgătoare, cu care operase aseară. Surâsul l-a umanizat dintr-o dată, a făcut din el o fiinţă vulnerabilă ...., vulnerabilă la ce? La dorinţele lui sau la drama celor în slujba cărora a jurat să se devoteze? Iese din lift îndreptându-ae spre blocul-operator. Îşi pune halatul în cuier, intră în camera-filtru fixându-şi echipamentul steril.
„Oare cu ce am greşit, îşi spune în sinea sa Ana, în faţa lui Dumnezeu? Păcatele cui sunt sortită să le plătesc? Există oare Dumnezeu? A vrut El cu adevărat vărsare de sânge, să se răzbune pe mine, o biată umbră? Cu ce am putut să fiu mai vinovată încât să mă jertfească pe altarul răzbunării? Nu, nu există Dumnezeu, doar destinul orb şi neînduplecat care-ţi poartă paşii spre prăpastie. Ioanei cine îi va deschide uşa când va veni surâzând de la grădiniţă? Si cine ii va purta mânuţa pe coala albă a caietului când va învăţa să scrie cuvântul „mamă”? Cine îi va spune poveşti noaptea târziu, când viforul va lovi năprasnic în fereastră? Cui îi va spune gânduri, dureri, bucurii? O!, nu, Dumnezeule, te urăsc... Iartă-mă, te rog! Ajută-mă să scap cu viaţă din această zi de cumpănă şi îţi promit solemn şi cuviincios că mă voi înrola în oastea credincioşilor tăi”.
Anestezistul îi pune masca pe nas, pe gură, privind chipul Anei ca pe un portret nereuşit, creonat în grabă de frica meşterului.
- Respiră adânc şi rar, din ce în ce mai rar. Vei adormi şi suferinţa ţi-o vom alina-o.
Ana espiră adânc aerul venit prin mască şi un somn adânc, ca o binecuvântare, îi picură în trup.
Operaţia mergea greu. Deşi avea experienţă şi era un bun profesionist, doctoral Angelescu împreună cu echipa operatorie, se pomenită în faţa unui caz inedit. Sinusul cavernos fusese lezat, accidental, şi sângerarea pornită nu o puteau opri.
Aspiratorul suge cu zgomot sângele şi viaţa Anei. Anestezistul aruncă o privire disperată spre monitor şi spune:
- Femeia este în pericol!
A urmat o agitaţie extremă, bine orânduită şi cunoscută, dar… inficientă. Electroencefalograma indică leziuni ireversibile ale creierului. Doctorul Angeleascu spune anestezistului şi colegilor:
- Partida a fost pierdută. Păcat!
Işi scoate mănuşile pline de sânge, masca, halatul, aprizându-şi oboist o ţigară. Pe uşă intră doctoriţa stagiară care-l anunţă că a sosit o nouă urgenţă. Surâsul îi reapăru pe chip şi se îndepărtă grăbit ca de un vis la care nu merită să meditezi.

***

Spitalul de urgenţă la care fusese adusă Ana avea o secţie de transplant de organe. Bolnavii suferinzi de inimă, rinichi, îşi aşteptau rândul ca un donator vitregit de soartă, să le ofere salvarea. Secţia era dotată cu un laborator modern de testare a histocompatibilităţii de organe (banca de organe). Bolnavii fişaţi erau înmagazinaţi pe calculator şi când apărea un donator în urgenţă, acesta putea salva o altă viaţă. Rezultatelor testelor de histocompatibilitate se introduceau în computer şi “inteligentul” afişa pe ecran lista primitorilor potenţiali.
Anestezistul anunţă echipa de urgenţă de transplant de organe, cazul Anei şi posibilitatea prevelării de organe pentru transplant. Legislaţia in vigoare prevede acordul donatorului sau a familiei acestuia. O echipă completă formată din medical legist, procurer, medic anestezist, confirmă moartea biologică a victimei care survine înaintea morţii organului posibil de prevelat,
Chipul Anei devenise livid, pete maronii îi acopereau faţa, privirea era fixă, inertă, inexistentă… Un cadavru, un destin..., un tribut plătit pentru fapte necunoscute. Echipa medico-legală, parcă vrând să adâncească răul, îi ia, ca o ultimă jertfă, inima..., deci şi asta este posibil.
Procurorul Viforniţă se ridică de la birou şi se îndreaptă spre geam. Privea prin fereastra deschisă , de la etajul şase al clădirii, oraşul acoperit de norii plumburi ai dimineţii.
- Domnule căpitan Marcu, aţi citit foaia de observaţie a decedatei? Protocolul operator este ambiguu, nu defineşte clar leziunile care au dus la deces. A fost un moment crticit intraoperator când s-a produs leziunea accidentală a unui vas de sânge important. Diagnosticul de internare îi acorda o şansă..., şi, totuşi, decesul ar fi putut fu evitat. Doctorul Angelescu este un chirurg bun, o asemenea greşală nu-l caracterizează. Îmi este greu să cred că neprevăzutul l-a surprins într-atât încât să capituleze. Căpitane, este al cincilea caz de deces intraoperator la persoane relativ tinere şi, practic, sănătoase organic, cu leziuni cerebrale, alteori rezolvabile.
Căpitanul Marcu priveşte surprins la Vuforniţă.
- Credeţi că se merită să aprofundăm cercetările?
- Ce şti despre doctorul Angelescu?
Căpitanul Marcu scoate din geantă un dosar cu coperţi albastre pe care scria „Strict interzis” şi-l deschide
„ Absolvent al Facultăţii de Medicină..., şef de promoţie. Părinţii de naţionalitate ebraică, Herşcovici, schimbat ulterior în Angelescu. Înainte de 1978 avea o „dugheană” pe care scria „Aţică şi alte mărunţişuri la Herşcovici”. Dar, sub tejghea, puteai găsi citrice, măsline greceşti, cafea braziliană, aur şi alte feluri de „mărunţişuri”. După încheierea perioadei comuniste, devenit Angelescu, „mare victimă” a furiei mineriadei, se instalează confortabil în fotoliul directorial al unei fabirici de încălţăminte. După ani este recrutat de securitate şi apoi trimis în diplomaţie, ca ataşat al ambasadei române în Grecia. Doctorul este unicul fiu care după absolvirea facultăţii a fost intern, apoi secundar al profesorului. A fost bursier timp de cinci ani în SUA. Reîntors în ţară a devenit şeful serviciului de neurochirurgie.”
Căpitanul Marcu inchide dosarul privind fix la Viforniţă.
- După ce reguli se fac transplantele de organe? Mă refer la alegerea primitorului...
- Căpitane, adu, te rog, fişa completă a bolnavilor care au beficiat de transplant în ultima lună. Reevaluează fişele de observaţie, vezi dacă echipa operatorie a fost aceeaşi şi, în general, tatonează atmosfera din spital.... adevărul zvonurilor care circulă....

***
Aşa cum a promis. Doctorul Botez l- adus pe Mihai. Uşa salonului s-a deschis şi în urechile Elei au răsunat din nou, în cascade de ecouri, interminabile zgomote metalice ale suferinţei. A ridicat privirea şi, în lumina palidă a norilor, a zărit o figură răvăşită de durere, ură şi nesomn, de revoltă mută impotriva destinului răuvoitor a lui Mihai.
- Ela, el este Mihai, soţul victimei Vă las singuri. Cănd ai nevoie de mine, poţi să suni.
Au stat nemişcaţi unul în faţa celuilalt, cercetându-se ca în faţa unei coride. Ela zărea doar o umbră fixă care stătea nemişcată, timid, ţinând la piept un dosar.
Cu viteza cosmică i se perindă prin minte faptele trecutului. Era în anul întâi la facultate când l-a întâlnit pe Silviu. Ar fi trecut pe lângă el în fugă, dar ceva din privirea lui blândă, obosită, deprimată, n-ar fi făcut-o să se oprească. A doua zi, studentul de serviciu a anunţat-o că cineva o aşteaptă în hol. Silviu cu un buchet de flori, un buchet de crizanteme, stătea, şi el mirat de îndrăzneala sa. A privit-o la fel de rugător, îndurerat, straniu, i-a întins florile şi a plecat. Siliu devenise pentru ea omul care are nevoie de protecţie, dar nu potrivit ei. Avea privirea prea blândă, parcă mereu cerea iertare pentru că respira, pentru că exista. La început i-a fost milă de el, apoi s-a obişnuit cu prezenţa lui, cu florile lui, ciudăţeniile lui, cu visele lui. Au fost şi ani frumoşi când cerul era aproape de pământ El aducea stele în buchet şi le dăruia unei iubiri inexistente. Nici lipsa banilor, nici întunericul nopţilor, nici gerul aspru al iernilor nu-i împiedica să hoinărească, să viseze şi toată lumea să fie a lor.
A fost sublimul unui destin peste care s-au aşezat rânduri de nori tot mai mulţi şi mai grei, mai ceţoşi şi mai sufocanţi.
Tresare şi chipul lui Mihai ii apare de astădată clar. O surprinde privirea la fel de bândă ca a lui Silviu în urmă cu ani când îi dăruia buchete de crizanteme.
- Eu sunt Mihai Voivodeanu, soţul Anei Voivodeanu…poate o cunoaşteţi, o scriitoare cunoscută în lumea noastră. A fost victima unui accident, tocmai îmi telefonase să mă anunţe despre o nouă izbândă. Nu i-am auzit ultimele cuvinte…Ca de obicei, n-am putut s-o înţeleg sau mai degrabă am înţeles-o prea târziu…, mereu n-am fost lângă ea când avea nevoie de mine. Mă simt vinovat de moartea ei, de viaţa ei, pe undeva înşelată de aşteptări. De fapt sunt vinovat că exist.
- Sunt Ela. O boală de inimă necruţătoare m-a adus pe acest pat de spital. Ia loc, şi povesteşte-mi ce a fost şi nu trebuia să fie….
- Ela, parcă aşa spuneai că ze cheamă, înainte de a o cunoaşte pe Ana, m-a obsedat ideea că sunt vinovat că exist. Sti de ce Hitler gaza evreii? Ţi-ai pus problema că Hitler a fost, de fapt, o “necessitate” istorică şi nu un “accident”? Ela, tu crezi în Dumnezeu? Mă intrigă teribil ura lui Hitler împotriva evreilor. Evreii l-au dat omenirii pe Isus, dar ei nu i-au urmat poruncile. Isus a propovăduit creştinismul ce şi-a întins vălul peste omenire. Evreii au transformat apoi creştinismul dintr-o teorie religioasă, în una politică prin Marx şi Lenin. Cu un corset bine ţesut a distrus milione de destine. Comunismul este corespondentul politic al creştinismului. Deşi propovăduiesc aceleaşi teze, comunismul n-a făcut casă bună cu creştinismul. Asta a fost una din marele eruări comunismului: neasimilarea dogmelor religioase care l-a ridicat la rang de putere în stat. Ela, Hitler nu suporta comunismul pentru că nu suporta oamenii slabi. Teoria supraomului a lui Nitsche dădea dreptul la viaţă celor care meritau acest drept. La ce bun perpetuarea slăbiciunii, neputinţei, impotenţei? La ce bun acest balast pentru societate? Înţelegi de ce mă obsedează ideea că nu am dreptul de a trăi? Sunt un om slab, n-am avut curajul să spun “da” sau “nu” atunci când am simţit că trebuie pentru că am întors şi celălalt obraz să fie scuipat, pentru că am răspuns la răutate cu bunătate, pentru că nu am vrut să am mai mult decât am… Ana, Ana, era altfel…energică ca o pasăre de pradă îşi cerea dreptul la viaţă, şi-şi apuca prada pe care o lovea cu ciocul , şi-o străpungea cu ghiarele, şi o lovea cu aripile fără milă, cu egosim, cu sete de viaţă, cu frică pentru clipa care trece şi nu se mai întoarce.
- Deci Mihai, te crezi vinovat de moartea Anei.
Mihai o privea cu ură. Ar fi treuit să falsifice adevărul chinuitor, să nu mai fie hoţ de iluzii rebele, asasin fără crimă, rege fără ţară….
Amurgul zilei pătrunde nepăsător în salon şi Mihai, cu o agerime neexplicabilă, se ridică în picioare.
- Ela, aproape toate amintiile dor, dar cel mai îngrozitor e atunci când nu le avem sau le-am pierdut, sau le-am uitat. Amintirea Anei, prin fiinţa ta, va prinde iarăşi viaţă, imi va da puteri, speranţe, victorii…Ela, te rog, primeşte-i inima caldă şi blândă. Deja am impresia că e alături de mine, prin tine, că la o anunită răscruce de drumuri îi voi dărui flori şi visuri
- Te înţeleg Mihai, dar prin luarea inimii soţiei tale, nu mai sunt eu, Ela. Inima imi va bate altfel, mai încet, mai repede? Si numai Dumnezeu ştie dacă nu va face din mine o fiinţă total nouă. Am învăţat ce e resemnarea, înfrângerea, durerea şi, acum, ştiu ce înseamnă moartea. La ce mi-ar folosi viaţa atât timp cât am umblat prin ea ca o străină? Crezi, poate, că mă aşteaptă acea mulţumire după care am tânjit şi m-am rugat nopţi de-a rândul, dacă operaţia îmi va reuşi? Spune- mi, Mihai, ce şti tu drspre fericire, realizări, dorinţi neîmplinite, uraganele pe care le-am înfruntat? Fără calcule, ai vrea să-mi spui, ştiu, dar cineva, adică viaţa, îmi numără bătăile vieţii în clipa asta a amurgului..
- Judecata ta nu e dreaptă cu Ela, spune liniştit Mihai, aşezându-se comod pe scaun. La Ana nu i-a rezistat sufletul, ţie nu-ţi rezistă inima. Ce ai vrea, Ela? Să întorci spatele, să pleci grăbită acolo unde oricum ajungem? Să te predai neputincioasă? Ascultă-mă: cel mai mare dar al lui Dumnezeu este că existăm.
- Da, Mihai, dar tot datorită lui plecăm…, viaţa şi moartea, oglindă cu două feţe…Lasă-mă singură. Vreau să-mi fac un fel de calcul, un bilanţ al şirului de ani îm care an fost numai eu. Nu te supăra, dar trebuie să adun, să scad mult, pentru a putea ieşi victorioasă la “roata norocului”.
- Ela, viaţa nu e o ecuaţie cu nouă necunoscute… Dacă nu trişezi,vei fi învinsă Ai grijă!.

Publicat de: Lucretia Ionescu Buiciuc la data de: 28-11-2010, 5:33 pm
Cuvinte cheie: prietenie