I

Ploaia îl făcea întotdeauna să se simtă fericit. Acum putea să privească pe fereastră fară să se mai ferească de foştii săi prieteni. Nu mai vorbise cu ei de 3 luni, de la moartea celei mai bune prietene a sa, Violeta, o fetiţă blondă, cu ochii albaştri, perfectă, pe care el o considera cea mai frumoasă fată din lume. La înmormîntarea ei a fost singurul din bloc care a lipsit. Nu a avut curajul să o vadă. Ştia de la părinţii lui ca era îmbrăcată în alb, că în camera ei mirosea la fel ca în zilele cînd imbrăca păpuşi şi asculta vechile casete ale bunicilor ei, ca era mult mai frumoasă decît a fost vreodată si că mama Violetei voia să-i dea ceva. Credea că voia să scape de vechile lucruri ale prietenei sale, să o uite, iar el nu voia s-o ajute, era mulţumit doar cu amintirea zilelor în care se jucau. De nouă ani se cunoşteau, apartamentele lor erau unul in faţa celuilalt, ea era singura fată căreia îi putea vorbi fără să se fîsticeasca, singura despre care credea că nu se uită cu scîrbă la el, singura de care ar fi putut crede că s-ar îndrăgosti de el. Nu trecea o zi fara să-şi priveasca idealul si totodata, aşa credea el, singura sa capodoperă. Nu vorbeau aproape deloc, dar dupa o zi în care o privise obsedat, se aşeza si îi mai schiţa inca o data portretul, accentuînd trăsătura care i se păruse ca va atinge perfecţiunea.
Influenţa sa o transformase in decursul celor nouă ani cum nimeni altcineva nu a fost in stare să schimbe defectele unei fete in calităţi ale unei viitoarei femei. Datorită lui ea avea acum cea mai frumoasă aluniţă pe obrazul stîng, datorită lui ea avea polul zîmbetului opus privirilor celor mai pasionate fiinţe de culoarea si balta permanentă ale asfaltului. Cu 6 luni înaintea dispariţiei fetei el aştepta să-i reuşeasca transformarea genelor, voia să îi ia stăpînului în care nu credea o parte din meritul desăvîrşirii acelor ochi.Povestea lui Daniel nu începe cu trei luni în urma. Toţi au auzit de ea, însă puţini ştiu adevărul . Nu cred că există nimeni care să creadă în nevinovăţia lui, sunt singur împotriva tuturor. Părinţii lui, oameni distruşi de pierderea unei fete de 14 ani, nu au fost pentru el decît doi necunoscuţi, din cauza cărora moartea nu l-a salvat mai repede. Loredana, aşa o chema pe sora fericitului pe care l-am cunoscut ieri, a fost victima unui incest. El a aflat acum o lună, în închisoare, de la unchiul său, Dimitri, condamnat de 13 ani, avînd fericirea a încă şase luni de pocăinţă, despre crimă. Avea trei ani cînd şi-a văzut pentru prima dată sora dezbrăcată; era întinsă pe cimentul din faţa blocului, încă mişcînd , el fiind primul care să-i mărească suferinţa. Acel tablou l-a bîntuit toată copilăria. Ştia de la cei doi necunoscuţi, care au încetat să-i fie părinţi din ziua aceea, că acel copil mare a plecat într-o lume mai bună. N-a mai interacţionat nimeni cu el o lungă perioadă, săptamînile trecînd fără ca el să vorbească. Şi-a imaginat trecerea într-o lume mai bună toată copilăria, de multe ori era hotărît să mai facă un pas, însă a avut ghinionul ca un zid de un metru sa delimiteze graniţa dintre cele două lumi. Voia să urmeze acelaşi drum ca al surorii sale, dar atunci cînd a crescut destul de mult ca să poată ajunge într-o secundă de pe bloc in cealaltă lume, a cunoscut-o pe Violeta. Din prima zi şi-a sacrificat visul pentru ea. Era pe bloc, un scaun îl ajuta să transforme secundele in ani, se afla la două secunde distanţă de Loredana, atunci a văzut-o prima data. Cele trei luni care au trecut nu l-au transformat, a rămas la fel, iar eu nu am încercat să-l schimb, acest lucru îi poate fi favorabil peste două săptămîni, dacă va fi prins, atunci cînd voi reîncerca să-l salvez.
Evadarea este singura lui şansă. Daca nici părinţii lui nu-l cred nevinovat, nici eu nu voi încerca să schimb alte opinii. Totul este simplu, poate că doar ei nu sunt în stare sa înţeleagă, însa riscul este prea mare, libertatea lui este mult mai greu de obţinut după regulile societăţii. Eu sunt psihiatrul ce trebuie sa dea un verdict, o semnatură pe ultima pagină din micul dosar ce atestă deplinătatea facultaţilor mintale ale fiinţei neprihănite. Nu aş putea trăi ştiind ca am distrus un înger. Acum nu voi putea trăi fara el, fericirea mea va fi o reflecţie a vieţii lui, el va fi dumnezeul meu. Viaţa mea nu a fost pînă acum decît un banal itinerariu stabilit de o femeie pe care nu ştiam că aş fi avut dreptul să nu o idealizez crezînd-o infailibilă. Pînă acum am fost cum a crezut ea că va trebui sa fiu ca să ating culmea posibilă a existenţei mele. Am descoperit adevăratul meu scop în viaţa, fiecare se naşte pentru a realiza un lucru care i-ar aduce fericirea, orice altceva îl va împinge în rîndul oamnilor care se cred superiori, însa sunt nişte greşeli menite să facă egalitate între fericirea puţinilor oameni care ştiu sa trăiască, aşa cum am descoperit eu ieri că o voi face. Planul meu nu este genial, nu există nimic genial in lumea asta goala, toate sunt numai nişte aparenţe ce aduc stimă sau glorie unor nefericiţi, dacă gloria nu le-a fost insuflata. Nu există inteligenţa, totul trebuie sa fie perceput prin simţuri, orice altceva reprezintă o alterare a naturii ce se află in tine. Acum e prea tîrziu pentru mine să-mi traiesc viaţa aşa cum natura a stabilit, fericirea nu mă va acapara, nu voi putea să mă contopesc cu natura, voi fi cenuşă nedizolvabilă în apă sau, în cel mai rau caz, hrană cerută de zeii soarelui sau ai altor elemente ce alcătuiesc perfecţiunea posibilă cîtorva oameni. Fără mine -e greşită formularea- din fericire pentru mine el nu ar fi fost capabil sa-şi păstreze intactă pentru mult timp aureola protectoare ce-l lega de singurul suflet existent. Mîine vor incepe cele 2 săptămîni în care fericirea mea va fi alături de cel ce mă va face să mi-o imaginez pîna in momentul fatal, vom fi numai noi. Va fi uşor să-l protejez, dar pana mîine trebuie să găsesc o soluţie de a-l scăpa de aici. Sanatoriul este o pînză de păianjen artificială, însa eu nu sunt o muscă, sunt salvatorul singurei metamorfoze eşuate pe care natura s-a gîndit s-o transforme într-o ultimă şansă pentru mine, şansă pe care n-o voi mai irosi.
Cabana mea îl va îndepărta de dorinţa de a grăbi trecerea sa într-o lume lipsită de greşeli, sunt un egoist, mi-am pierdut şansa cu mult timp în urmă de a fi ceea ce ar fi trebuit, pentru a nu fi parte negativă din egalitatea perfectă a fericirii. Blocul meu nu-i va fi poartă spre regăsirea creaţiei sale. Va sta acolo două săptămîni, le voi lua doar locul părinţilor săi. Îmi va transmite fericirea dintr-o insula al cărui nume nu-l voi scrie şi nu-l voi spune nimănui niciodata. Oricum cei care nu vor fi înţeles adevărul mesajului nu îmi vor imputa nici egoismul.
Eram numai noi, adormiţi pe iarba încă umedă, necufundaţi în ea, din cauza rafalelor de vînt şi a gheţii. Simţeam luna apărînd din cînd in cînd de dupa nori, o stea necontenind să ne transfere din căldura ei, pîna cînd a murit. Gustam mirosul toporaşilor şi eram îmbiaţi de pămîntul moale ce s-ar fi lipit de noi dacă iarba n-ar fi facut zgomot.
-Te urăsc, n-o sa mai vin niciodată aici cu tine.
-Şi eu te doresc mai mult ca oricînd, şi eu aş vrea să nu plec niciodata de aici.
-E ultima dată cînd mă vei mai atinge.
Lovitura aceea mi-a distrus drumul spre perfecţiune, o simplă atingere a mîinii sale a fost sfîrşitul. Ea ar fi vrut să alerg după Cătălina, să îi îndeplinesc dorinţa, însă n-am fost în stare s-o înţeleg, n-am reuşit să îngreunez viaţa nefericiţilor, am fi făcut-o împreuna. Trebuia numai să-i spun un cuvant, n-am uitat care era, nu l-am ştiut niciodata, însa dacă aş fi alergat spre ea, acum n-aş fi fost în stare să greşesc.

II

Stătea singur in camera lui, muzica era doar zgomot pentru el. Nu s-a enervat niciodată din cauza ei, acum ştia că e singură, că degeaba s-ar fi dus să-i spuna, n-a făcut-o niciodată, dar o cunoştea foarte bine, încît să ştie ca ea nu l-ar fi băgat in seamă; aştepta, nu să-l inchida sau să asculte la un volum normal, aştepta momentul în care ar fi trebuit să se enerveze şi să-i bată in uşa. N-a rezistat atît cît credea ca ar fi trebuit ca să ajungă la o stare de exasperare, îi era frica de ea, dar ea l-a asigurat că se temea degeaba. Se gîndea la nefericirea ei, la prostia ei, la lipsa oricărei logici in tot ce simţea şi-şi dorea. Şi-o dorea numai pe ea, nu putea să-i înţeleagă multitudinea de dorinţe în continuă schimbare. A citit odata un oracol de-al ei, unde apărea si numele lui, atunci credea ca s-a gîndit pentru prima data la dînsa, cum a făcut-o pînă acum 3 luni. Nu era deranjat, era fericit că o simte, era cea mai frumoasă noapte de cînd a citit oracolul. S-a dus şi a sunat, după cîteva minute de plăcere a auzit zgomotul atat de bine cunoscut al uşii. A deschis ochii şi întregul corp se limita doar la absorbirea trăsăturilor acelei umbre. Nu s-a speriat nici măcar dupa un minut, l-a ajutat printr-o întrebare să-şi diversifice simţurile.
-Dă, te rog, muzica mai încet - s-a gîndit că va trebui să spună, apoi să se bucure de ea in patul său, poate ca nici nu ar fi dat muzica mai incet. Dar minutul de contemplare era deja un pas mult prea mare ca să se mulţumească cu atat, sau ca să fie în stare să treacă peste ridicol şi să fie extaziat de perfecţiunea nimfetei. A spus: nu mă simt bine, ai mei dorm, n-am vrut să-i deranjez şi, cum am auzit la tine muzică, m-am gîndit că poate ma vei ajuta tu sa… O luna după acea noapte s-a gîndit ca replica ideală ar fi fost o prostie, o propoziţie tradusă din engleză, propoziţia tuturor jucăriilor de pluş care fac zgomot, dar s-a razgîndit.
-Să mergem undeva unde să fie mai mult aer, hai jos, sau la mine in balcon.
Trecuse numai un an de cînd simţi că ea nu este doar o caritate, ci e mai mult. Era prima dată cînd îi vorbise numai lui, prima dată in ultimul an. El nu-şi dădea seama că o evita, dar noi ştiam, chiar din ziua in care rîsesem de faptul ca el ar putea avea o iubită. N-am fi crezut că va dura atît de mult, dar ne-am obişnuit cu atitudinea lui, eu mi-am adus aminte de ea abia după un an de la citirea jocului ăluia.
-Pe bloc. A regretat ca nu a spus şi hai, sau să mergem, numai pentru un sfert de secunda, ea nu a mai spus nimic, dar a zambit. Nu mai fusese niciodată, dar nu era ăsta momentul în care sa se reţină pentru prima dată de la ceva ce ar fi vrut şi ar fi putut să facă.
Au stat 2 ore si au vorbit mai mult decît în cei 8 ani, nemaisocotindu-l pe ultimul. Nu şi-au dat seama că el o evita, n-au vorbit deloc despre asta, n-au vorbit deloc despre el. Ar fi putut să i se destăinuie, să-i spună despre laşitatea lui, despre cum în fiecare zi ar fi vrut să-i vorbească, însa ceva din interor îl împiedica, despre dorinţa de a o ajuta, de a o imbrăţişa atunci cînd o auzea plîngînd. Se compara pe el cu persoanele care nu-l interesau şi a căror prezenţă în jurul său îl indispunea, se gîndea că el este pentru ea aşa cum erau toţi în afară de ea pentru el. Uneori simţea că dorinţele îi sunt împărtăşite de ea, însa nici in momentele acelea nu reuşea să se apropie de Violeta, să-i vorbească. Aştepta ca ea să facă primul pas, dar în acelaşi timp se gîndea că-i va fi ruşine de entuziasmul său din acele momente, îi va fi ruşine de ea, dar mai ales de sine. Nu-şi putea explica de ce nu are curajul să facă un lucru atît de simplu, care l-ar scăpa de atîtea reproşuri şi depresii. Îşi dădea seama ca singurul mod prin care să scape de ea era să-i vorbească, obsesia pentru ea ar fi putut, la fel de repede cum a început, să dispară. Se gîndea că ea va veni la el, îi va spune că-l iubeşte şi va pleca ruşinată. Acesta reprezenta culmea deznădejdieii sale, îşi dădea seama că s-ar fi simţit mai prost decît se simţea atunci, cînd credea că ea il consideră respingător, pentru că dezgustul provocat de laşitatea lui ar fi decimat plăcerea cea mai mare pe care credea că i-ar fi putut-o oferi viaţa. Totul era simplu, a avut atît de multe ocazii în care să-i spună ce simte, atîtea depresii din cauza acelor momente ideale, totul fiind perfect, el trebuind numai să-i spună două cuvinte, uneori vodca putîndu-i funcţiona ca o scuză în următoarea zi, odata chiar şi o ţigară, poate că depresiile începuseră să-i placă.
Aceea trebuie să fi fost prima lor noapte. Prima lor noapte din perspectiva ei, pentru el a fost numai un vis. Şi-a adus aminte de prima zi în care a văzut-o, stătea exact in locul ei, dacă groapa al cărui fund nu l-a vazut niciodată din cauza apei ar fi fost el, oglindirea noului său început ar fi fost perfectă. A urmat un an în care inocenţa lui i-a schimbat simţul realităţii într-un amalgam de concepţii si trairi. Filozofia cea mai corecta si mai simplă i-a lasat locul alteia mult prea complicate pentru orice om, existînd numai o excepţie, cu toate acestea, ea a reuşit s-o înţeleagă şi s-o pună în practică.


III

Au trecut 5 luni. Viaţa mea nu s-a schimbat asa cum as fi crezut ca se va schimba. El s-a sinucis, nu inainte sa-mi demonstreze ca locul meu era in partea cealalta a usii cu o singura clanta. Nu m-am pus niciodata in camasa de forta a celor mai buni prieteni ai mei, nici pe ei nu-i cred capabili sa simta ce simt eu, de aceea nu as fi putut si nici nu sunt in stare sa empatizez cu ei. Ma simt mult mai liber, camera in care stau de 11 ore (asistentele m-au jignit, sau m-au flatat lasandu-mi ceasul) nu am mai vazut-o niciodata. A trebuit sa deschid 2 usi ca sa ajung aici, neputandu-ma seda, din cauza unor adeverinte ale unui fost coleg, ce inca mai spera ca voi alege viata lui fara rost, cum se intampla de obicei in cazuri ca al meu, neavand voie sa ma lege, au ales varianta aceasta. Nu cred ca as fi rezistat tentatiei de a ma arunca in visul in care nu mai cred, acesta este inca un motiv ce ar trebui sa-mi mareasca placerea clipelor prezente, in afara descoperirii acestui loc plin de libertate. Nu as fi crezut ca in aceasta viata voi mai spera vreodata, voi mai descoperi extazul sau fericirea continua. Acum am mai mult decat o fericire pe care o stiam efemera, acum stiu ca sfarsitul starii aceasteia va coincide cu aruncarea mea intr-o morga. Simt ca extazul de acum trebuie sa se sfarseasca, cu 11 ore inainte moartea imi era un vis imposibil, acum ea este numai o fasie ce ma va distruge, nu ma va salva, din viata pe care o credeam ratata.
In primele zile credeam ca exaltarea mi se datora eliberarii de incetosarea gandirii rationale. Acum totul este ca in prima zi cand l-am vazut si m-am lasat ghidat in lumea lui. Totul in afara acelei zile. Nu era obsedat de ea, nici de ideea naturii suverane. Loredana s-a sinucis doar in ziua in care m-am hotarat sa ajung aici.

IV

Totul nu a fost decît o înscenare. Nu a mai suportat indiferenţa şi mila pe care credea că i-o provoacă. Era numai un copil, nu ar fi trebuit să o considere capabilă de inţelegerea lumii dominată de idei preconcepute si de puţinele şi proastele idei de necombătut ale majorităţii. Nu a vorbit decît cu mine despre asta. Avea nevoie de cineva căruia să i se destăinuie şi m-a ales pe mine, cel mai inofensiv ajutor, la fel considerîndu-mă şi copiii, care-mi pun porecle si sunt fericiţi că pot cîştiga o luptă cu oamenii mari, o luptă imposibilă şi în acest caz lipsită de duşman. Copiii sunt mult mai aproape de înţelegerea şi de scopurile vieţii decît nefericitele femei si copiile lor masculine. Numai prin copii se va descoperi adevărul. Cea mai mare prostie păstrată în conştiinţa popoarelor este accea că bătrînii dau în mintea copiilor. Aş vrea să-i mai pot înţelege, însă mi-e imposibil, doar amintirile gîndurilor din copilărie imi dau speranţa că lumea se va schimba, trebuie doar ca cineva să facă parte din ambele lumi. Am fost dezamăgit de mine de prea multe ori, creatorul noii lumi ar fi putut fi el, am descoperit datorită lui un fir logic care acum s-a oprit, fără el tot ce am realizat nu va mai avea niciodată vre-un final. Banca din faţă a rămas încleştată în acest gînd mulţi ani după pierderea celui mai curajos rob al ei, pînă în ziua în care s-au sprijinit de ea icoanele nefluturînde pe catargele fără vase ale bisericii pentru bătrîn. Sufletul a lăsat loc tot numai unui gînd, doar numărul celor care meditau era mult mai mare decat în lunga perioadă dintre moartea idolului şi a slujitorului unei idei convertitoare spusă intr-o după amiază. Ochii aprinşi, sticloşi, umezi si strălucitori pot fi văzuţi seara, cand se aduna gaşca plictisită de singurătatea lipsita de idei, însă acei ochi nu mai aparţin numai unui singur om, iar calitatea de a fi aprinşi s-a răsfrînt numai asupra ţigărilor.



V

Bătrînul ocupase în acea zi banca. M-am bucurat inconştient că nu a mai trebuit să aştept momentul în care ea ar fi făcut totul să dispară. Am ridicat jaluzelele, mi-am deschis geamul şi m-am aruncat pe pat, fără să-mi mai fie teamă că-mi voi auzi numele. Starea mea de linişte s-a transformat într-o surescitare, care nu mă mai afectase de mult timp, în cîteva secunde. Zgomotul produs de maşina părinţilor Violetei m-a făcut să închid geamul şi să privesc printre jaluzelele pe care le-am tras dintr-un reflex de apărare. Pînă să o văd, maşina dispăruse. Mi-am imaginat silueta ei pe bancheta din spate si m-am lasat mîngîiat de soarele interzis, căzînd pe pat.. Nu mai avusesem de mult o stare de indiferenţă faţă de viaţă, de cînd plecase ea două săptămîni undeva la ţara. În acea clipă doar zgomotul maşinii credeam că m-ar mai fi putut salva din sanctuarul relaxării lipsite de gînduri.
M-am înşelat, aşa cum făceam întotdeauna cînd mă gîndeam la ea, cred că de asta mă obseda de mai mult de un an. Am mai avut obsesii, pe Georgiana, cînd aveam vreo opt ani, acum mi-e scîrbă de ea, poate la fel simţeau şi ei acum treişpe ani faţa de nimfeta de atunci, însă acum sunt toţi cu ea. Pe atunci aveo o calitate, aceea de a înţelege problemele oamenilor mari, acum nu mai inţelege nimic, se încurcă în orarul foştilor onanişti abonaţi la ea si vinde ţigări aduse din Moldova în stradă . Geaninei i-am spus că o iubesc şi totul s-a terminat, cuvintele astea se spun numai dacă vrei să te desparţi sau ai foarte mare încredere în lipsa de curaj, sau în dorinţa obsesiva a ei de a fi cu tine. A fost o alegere bună să-i zic, lipsa raspunsului ei, de asemenea. Dacă mi-ar fi spus că simte la fel, obsesia mea s-ar fi terminat în acelaşi moment, aşa cum s-a întîmplat cu prima mea iubire împărtaşita, o iubire de un sfert de ora. Celelalte erau doar vise, în care nu simţeam că se merita să pierd nici măcar cuvinte. De dorinţa de a fi cu Violeta aş fi putut scăpa prin cea mai simplă modalitate, însă poate am vrut să-mi testez puterea voinţei, n-ar fi trebuit s-o facă. L-am întrebat şi atunci, însă el ştia că eu inţelesesem şi nu a vrut să-mi spună ceea ce deja ştiam.
Era singură în camera ei, am auzit muzica pe care doar cand era singură acasă o auzeam. Am aruncat cartea transformată într-un burete plat şi fără calităţi şi am ieşit din cada. Am alergat cîteva minute prin casă îmbrăcîndu-mă şi am coborît pînă la Robert. Nu ştiam ce se întîmplase cu el in ultima perioadă, mi-am zis că din cauza carţilor citite şi-a schimbat modul de a muri, însă aveam încredere că nu va rezista unei ultime zi de ştrand. Nici măcar nu mi-a deschis. Salutînd piticul ornamental, l-am văzut imbrăţişîndu-şi patul. L-am lăsat sa-şi trăiască momentul de voluptate; a urmat clipa despre care nimeni nu a aflat adevărul pînă la mine.
Totul din jur mă apăsa, numai patul avea o acţiune inversă asupra dezgustătorului meu trup. Eram singuri. Ea se gîndea la mine, de multe ori îmi mai transmisese mesaje, eu le inţelesesem pe loc, însa curajul îmi lipsea. Acum nu mai aveam nici o scuză, m-am ridicat şi am păşit spre coridor. Am aşteptat cîteva secunde înainte de a face un pas neimportant, l-am facut şi am stat împietrit în faţa uşii ei cîteva minute. Am auzit paşii Violetei îndreptîndu-se spre mine şi am fugit pe scările ce duc in labirintul sfîrşitului ei. Muzica se oprise. Mi-era sila de frica mea, eram hotărît să-mi continui drumul şi să-mi tai venele în boxă. Am spart lacătul şi am pus mîna pe un cuţit ruginit. Mi-am mîngîiat gîtul cu lama rece, sentimentul eliberării m-a cuprins, ar fi fost nevoie de trei secunde de linişte şi ea ar fi scăpat, însă dumNezeu nu a vrut asta. Orice altă melodie poate nu m-ar fi catapultat în camera ei, poate că m-aş fi oprit în faţa uşii dacă nu i-aş fi auzit glasul ascuţit, poate că volumul era totuşi o ispită imposibil de rezistat. A ţipat cîteva secunde, pînă cînd şi-a dat seama că nu are nici un rost. A fugit pe lîngă mine. Am lăsat-o să ajungă pînă la uşă. Nu era închisă, ea a întors rotiţa şi a început să tragă disperată de uşă. M-am apropiat liniştit de ea, acum cred că semănam foarte mult cu un zombie, de asta cred că a şi leşinat. Am ridicat-o şi am aşezat-o pe patul ei. Înainte să mă arunc asupra ei, faţa bătrînului m-a fulgerat. Am rămas nemişcat pînă cînd mi-am dat seama că nu e posibil ca el să mă vadă şi să fie în acelaşi timp inuman de calm. Ochelarii salvarii Violetei trebuie să se fi aflat în mîinile lui. Am alergat cu ea la mine în cameră, visul începea să fie imaginea raiului meu, gîndită încontinuu de un an, doar zîmbetul ei lipsind. Mai aveam două ore în care să trăiesc. Am aşteptat-o să se trezească.
-Te rog...terrr...
-Nu.
-Numai să nu ma oooh... Ce vrei de la mine?
-Nu-ţi fie frică, eu voi fi singurul care va muri.
-Nu crezi...
-Doar dacă va fi nevoie te voi ucide.
-Te rooohihi... respira zgomotos printre lacrimi. Atunci muzica se opri cîteva secunde, ea nu încercă să ţipe.
Am atins-o pentru prima dată, cu excepţia clipelor în care a fost inconştientă. M-am aruncat asupra ei şi am trăit aşa cum nicăieri, în nici un paradis nu aş fi avut cum, doar dacă raiul nu este o orgie continua, în care Violeta să fie umbra mea; chiar şi aşa nu ar fi mai presus. Eternitatea nu se poate compara cu acele ore supradivine. Finalul nu a reprezentat culmea plăcerii, şi nu din cauza apropierii morţii. Prima atingere, nivelul absolut al plăcerii, acesta descrescînd pînă în momentul extazului oamenilor obişnuiţi. Şi douăzeci de ani de închisoare dacă aş face este puţin, dar eu mă voi sinucide.
-De ce nu te-ai sinucis?
-Vreau să mă ucizi şi pe mine. Mi-e scîrbă de tine. Lasă-mă pe mine să te ucid, tu sigur nu vei avea curaj.
Asta trebuie să-i fi spus, l-am ascultat în continuare.Aş fi vrut să-i ascult fiecare cuvînt, dar imaginaţia-mi le-a transformat în zgomotul din timpul orelor anesteziante de ascultat idioţi nefericiţi. Poate că nu mi-am imaginat chiar totul. A zis sigur:
Am iubit-o, dar am urît-o infinit mai mult. Nu pot visa la un alt deznodămînt, a fost perfect. N-aş fi vrut ca părinţii ei să-mi taie cheful de sinucis, să-mi ia trei modalităţi, cele mai interesante şi primele de pe fosta-mi listă, de sinucidere.
Acum aş vrea să mă întîlnesc cu frate-su, să-l fut şi pe ăla. Cum poate să mai traiască înca... Aş vrea să-i simt degetele în orbitele mele, să-l vad fericit cîteva secunde în timpul luptei mele cu gravitaţia, să-mi simt sîngele şiroind pe ciment. Vreau să mă răzbun pe el, am scapat cîteva zile, nimeni nu are curajul să mă linşeze, oamenii proşti au încredere in poliţie sau în cine n-ar mai trebui să aibă. Am încă şi susţinători. Dacă le-aş spune ce-ţi spun ţie, nu cred să-şi schimbe atitudinea, ăsta nu-i cel mai bun exemplar, da’ merge. Îmi spunea de prea multe ori Lăbuţa. Aş fi vrut să-l ucid, superioritatea lui mi-ar fi fost imposibil de suportat daca-aş fi fost concentrat la toate aluziile eliberatoare. Păcat ca Mitru stătea in camera lui şi-i facea sinuciderea mai complicată. S-a sinucis şi ala. A coborît Cristina, maică-sa, şi a ţipat, dar nu datorită lui, ar fi făcut-o şi dacă nu era nimeni acolo. Încă mă gîndesc la ea, de ce nu a ţipat atunci cînd l-a văzut prima data? A fost dezamăgit, ar fi vrut să facă schimb cu fratele rămas fără părinţi tot din cauza lui. Mi-a spus că n-ar fi trebuit să vorbească atît de mult cu mine. A vorbit chiar degeaba, imaginile ce m-ar fi ajutat cînd mi s-ar fi stricat tv-u\', sau cînd n –aş fi avut reviste undeva au fost ascultate numai de bătrînul care stătea lîngă noi, bătrîn enervant, care tot întreba de nişte spirite in copii, nebăgat în seamă.
Imaginea ei, asfixiata cu faţa în pernă, mîinile lui masîndu-i tot corpul, ea plîngînd şi încercînd să lupte, nu să scapa, ci să respire. Poate că spunea şi tatăl nostru, visul oricărui preot. Minutul de coşmar a fost doar începutul raiului si al iadului. Cei doi jucau tenis schimbînd si terenul de joc după fiecare minge. Iadul divin, împreunarea sexelor. Raiul terifiant lipsit de acţiune, liniştea de capelă, sau de cimitir, unde un paznic gropar ascultă noaptea tarafuri. N-am cum să-mi folosesc imaginaţia, am încercat de prea multe ori cînd am fost trimis la bunică-mea. Aş vrea sa fiu Robert, sa fi fost el, chiar şi mort să fiu acum.
Ar fi prins si înmormîntarea dacă zeitatea, ştirile, nu l-ar fi pedepsit. Maică-sa nu l-a băgat in seamă, poate că nici nu-l văzuse. Începuse să-mi fie simpatic, cu toate că aş fi vrut sa-l vad mort, l-aş fi primit să doarmă la mine.

VI

Trăia totul la intensitate maximă. Aştepta clipa în care plictiseala l-ar fi salvat din fericirea vieţii, cînd s-ar fi sinucis. Era ca un drogat relaxat care îşi păstra ultima doză pentru momente în care n-ar fi fost singur. Dacă n-ar fi apărut nimeni, ar fi folosit-o oricum. Lui i-a apărut cineva, preotul are o variantă, eu alta. Frică lui nu-i va fi niciodată, părintele se înşală. Măcar părintele crede în ceva, eu nu văd nici o alternativă la nebunie, cu toate că ştiu că şi asta e greşită. Nu mai înţeleg nimic, din cauza lui m-am lăsat de spiralat spre dumnezeu. Călugărul Dima este sigur că Robert este pe drumul cel bun, dar nimeni nu l-a cunoscut aşa cum credeam că-l cunosc acum cîteva luni. De atunci, în locul ereziilor bine argumentate, a ajuns să fie încă un copiator de icoane. Ar fi trebuit să mă gîndesc că are un plan, acum mi-am dat seama de asta.
Dacă există dumnezeu, atotştiitor şi capabil să prevadă totul, de ce un copil poate fi violat, legat şi ţinut în frig, înfăşurat într-un covor cîteva zile într-un loc înfiorator? Cum poate dumnezeu, care o iubeşte, să privească şi să nu intervină atunci cînd timp de şase zile acea fetiţa trăieşte în infern? Dacă dumnezeu este capabil de orice (la fel ar trebui sa fie şi cei care cred în el, însă aceştia pot gasi numai argumente negîndite pentru orice nedreptate, argumente care nu depăşesc şase cuvinte), de ce nu intervine niciodată? Cum să crezi în dumnezeu cînd tu trăieşti la paişpe ani ceva ce face ca răstignirea lui iisus să fie o pedeapsă ridicolă? Alături de el plîngeau mii, ea stătea singură şi îngheţa în boxa lui, aşteptîndu-l îngrozită. Poate dumnezeu a apărut atunci cînd ea a repetat zborul altei fete, de aceeaşi vîrstă, din acelaşi bloc. Dumnezeu a purtat-o pe braţele sale şi i-a facut loc in grădina sa. Dumnezeu este întrupat de oameni pe pămînt, poate că atunci s-a convertit la creştinism, şi-a primit îngerul şi conştiinţa Robert. El nu mai e acel demon, preotul are dreptate, este pe drumul spre mîntuire. Întrebările alea nu au cum sa-şi fi găsit atît de repede răspuns, poate că îi subestimez forţele tatălui ceresc.
Despre Violeta mi-a spus că işi pierduse complet credinţa atunci cînd l-a privit pentru ultima dată. Era fericit, poate din cauză că nu mai avea nimic de pierdut şi nimic de cîştigat.
Crucea pe care o avea de purtat era pe măsura ei, însă ea n-a reuşit să fie destul de puternică. Dumnezeu ne iubeşte, vrea ca toţi să ajungem în rai, ne cunoaşte defectele şi forţele, totul depinzînd numai de noi pentru a ne mîntui. Doar dacă nu vrem nu inţelegem mesajele acestuia. Atunci cînd credem că suferim mai mult ca alţii, nu trebuie să ne pierdem credinţa, trebuie sa fim mîndri de încrederea pe care ne-o dă, asta nu a înţeles Violeta. Nu a mai inţeles că există o legătură între viaţa de pe pămînt şi cea din cer, cînd ar fi ajuns în împărăţia sa, dumnezeu ar fi răsplătit-o pentru suferinţele trăite.
Poate preotul l-a convins că Violeta a ajuns în rai.

Tweet

Publicat de: Emmanuel Escu la data de: 25-02-2009, 5:42 pm
Cuvinte cheie: fericire | sex | aureola | greseala

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii