Sensul suferințe

Numai oamenii care nu au suferit pot să citească despre ea
Jerome Klapka

Adesea avem tendința de a judeca lucrurile fără pricepere sau impulsiv, fără a vedea în esență, fără a analiza, a discerne și a gândi profund la unele lucruri esențiale vieții noastre.
Când trupul se îmbolnăveste este practic un efect al cauzei, iar cauza este boala sufeltului, deci trupul devine bolnăvicios datorită bolii perpetue a sufletului. Dar ce ne facem când sufletul este curat și totuși boala există, care-i sensul acestei suferințe a omului, de ce trebuie să pătimească, ținând seama că a fost un drept, cum era cazul dreptului Iov? Aici suferința are alt sens, acela de a arăta celor din jur cât de puternici sunt unii în credința mărturisitoare, acceptându-și starea de chin, de suferință și totuși binecuvintează pe Creatorul său, pe Dumnezeuu, pentru toate câte a primit în ciuda încurajărilor la blestem... și totuși în mintea noastră se produce o răzvrătire, dar de ce..., de ce trebuie unul ca acesta să sufere când el este drept...sunt atâția oameni care fac rele, omoară, violează, distrug, urăsc, batjocoresc și tot pe cei drepți îl încearcă Dumnezeu?
Suferința trebuie văzută și ca o descoperire, o descoperire a divinului cum susține părintele Dumitru Stăniloae: L-am căutat pe Dumnezeu în cărţi, în cântec şi în poezie. L-am căutat apoi în natură, în munţi, copaci, ape şi flori. L-am căutat în oameni, în mine şi-n cei pe care îi iubesc, dar nicăieri nu L-am găsit mai viu ca-n suferinţă. De aceea, am încercat ca orice suferinţă, să o simt ca pe o mângâiere, ba mai mult ca pe un dar ceresc! Într-o notă mai radicală și umană, crede filosoful Emil Cioran că Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie.
Și totuși astăzi mii de copii suferă și mor de foame, dar oare nu dintr-un indiferentinsm european și dintr-un egoism personal, fiind prea avari, prea zgârciți, uneori de-a dreptul neopăgâni, nefâcând nimic, îi lăsăm să moară de foame sau de malarie De ce îngăduie Dumnezeu acest sens al suferinței umane? spunea cineva: Când Dumenzeu vede că oamenii nu se mai bucură de copii, ei fiind puri și nevinovați, Dumnezeu îi ia la El și nu-i lasă să fie batjocoriți de cei ce nu-și mai înțeleg sensul vieții lor.
Suferința trupească este îngăduită de Dumnezeu ca să ne trezim la realitate, la descoperirea sensului vieții nostre că de multe ori oameni sunt prea buimaci de cap, prea euforici, crezând că sunt stăpânii lumii și suferința nu face altceva decât să-i arate că practic e o umbră la fel de trecătoare ca praful dus de vânt.
Sigur suferința nu trebuie văzută doar prin prisma bolii trupești, suferința mai are si un alt sens, un sens sufletesc. Cine n-a suferit măcar odată în viață, cine nu a simțit că-i fuge pământul de sub picioare, cine nu a trecut prin clipe limită, cerând să fie în locul celui drag, cu sigurață fiecare am avut momente de suferiță.
Să mergem puțin în perioada creației când omul nu a ascultat de Dumnezeu fiind alungat din Rai, oare nu până și Dumenzeu a suferit pentru el, oare nu i-a părut rău și totuși i-a purtat de grijă, ulterior crimele, răutățile umane, răzvrătirile n-au cauzat altceva decât întristare și suferință lui Dumnezeu. Maica Domnului oare nu a suferit când și-a văzut Fiul răstignit pe cruce, câtă durere, câtă suferință într-o mamă, cât chin, vroia să sfâșie haina răutății umane dar era legată la mâini de neputința umană. Mântuitorul Hristos oare nu a suferit pentru întreg neamul omenesc, ba mai mult a și plâns, pentru prietenul său Lazăr, oare nu pentru fiecare din noi s-a jertfit, așteptându-ne ca pe niște fii rătăcitori, și totuși nu o facem, nu ne întoarcem pentru că vedem lucrurile prin prisma ochilor tânărului bogat, care între apostolie și avere a ales banul.
Sufeirnța văzută în sens literar și filosofic, este mult asemănătoare cu spiritul creștinesc, tot renumitul filosof român care și-a dedicat întreaga viață contemplării la problema sinuciderii, Emil Cioran, afirma odată că: A iubi înseamnă a suferi, și cum mulți fug de suferință puțini știu să iubească, iar Mihai Eminescu definește existența omului ca o suferință continuă: A exista înseamnă a suferi, credea poetul.
Paulo Coelho, scriitorul brazilian, părintele spiritual al bestselerului Alchimistul, apărut în 1988, credea că: Frica de a suferi e mai rea decât suferința însăși. Nici o inimă nu a suferit când a plecat în căutarea visurilor sale, fiindcă orice clipă de căutare e o clipă de întâlnire cu Dumnezeu și cu Veșnicia.
Când suferi, fie din anumite motive sufletești, dezamăgiri, trădări, iubiri, singurătăți, sau fizic, boli, răni, etc., atunci în acele clipe pe patul de spital al gândului ai șansa de a te întâlni mai real și mai profund cu Dumnezeu, pentru că El este sfârșitul suferiței noastre. Suferința are o cauză și un efect, ea pornește de la ceva sau cineva, ducându-te tot spre ceva sau cineva dar în toate cazurile drumul este redescoperirea sensului vieții tale și implicit descoperirea lui Dumnezeu.
Oricât am încerca să ne mințim sau să mințim pe alții că Dumnezeu este cel ce dă omului suferința ne vom amăgi. Domnezeu nu bate, El îngăduie suferința, e o mare diferență, nu El te face să suferi ci invers, mai degrabă, asteaptă chemarea ta pentru a te scoate din această stare, dar mulți nu vor să renunțe la suferință pentru a nu se întâlni cu Dumnezeu.
Când omul suferă, inclusiv timpul își schimbă sensul cum credea William Shakespeare, afirmând că : Suferința sparge timpul și orele de repaos. Ea face din noapte dimineață și din după-amiază, noapte. Suferința e continuă, ea nu are ceasuri nici zi nici noapte, ea te obosește, te macină, te slăbește dar adesea te face să gândești altfel poate mai profund sau mai înțelept, cum afirma dramaturgul din Grecea antică Aeschylus (525îH-456îH), că: Înțelepciunea vine din suferință.
Scriitorul rus Feodor Dostoievski crede că sunt oameni pe lumea aceasta care au suferit atât de mult încât și pierderea unei persoane dragi nu le mai poate provoca o suferință mai mare decât cele prin care au trecut: Există suflete, ca să zic așa, tocite de suferință, care toată viața lor au fost încercate, care au îndurat nespus de multe dureri mai și mici precum și nesfârșite necazuri așa încât au ajuns să nu se mai mire de nimic, nici măcar de o catastrofă cu totul neașteptată, și mai ales care și până înaintea sicriului ființei celei mai dragi nu uită una din regulile atât de greu învățate ale unei purtări lingușitoare față de oameni.
Suferința indiferent de care vorbim, îl întărește pe om, îl face să lupte și să meargă mai departe, să spere când nu mai e nimic de sperat, îl poate face un căutător înfocat în viașa spirituală, îi deschide ochii față de amăgirile acestei lumi trecătoare, în care până mai deunăzi vedea în ea scopul existenței sale, dar în această căutare omul, în cele din urmă îl găsește pe Dumnezeu, găsește iubira Lui cea veșnică și izbăvitoare. În acest context suferința e văzută de marele sculptor român Constantin Brâncuși ca ceva necesar: Suferințele îl întăresc pe om, și sunt mai necesare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter.
prof. Paul Krizner

Publicat de: Krizner Paul la data de: 03-09-2011, 10:10 pm
Cuvinte cheie: sensul | suferinta | Dunezeu | iubire | durere