Mă ţin de mână să nu cad... Aş putea să mă lovesc, să îmi rănesc unul dintre simţuri... Mai bine merg încet, încet, pe undeva cât mai departe de Oameni. Privesc atent, în sus, ca nu cumva să accidentez pe cineva. Mă mai întorc, din când în când, dar numai pentru a-mi reaminti traseul prestabilit. Nu fac gesturi bruşte pentru ca nu cumva să mă dezechilibrez şi să intru pe traseul altcuiva. Mă gândesc, dar nu prea mult, doar cât pentru a nu „rugini”.
Cred că am numărat, odată, stelele... Erau toate, la locul lor, strălucind pentru mine, fără să cadă, pentru a nu putea să-mi pun o dorinţă, ci doar pentru a-mi face vise. Ciudat cum de nu vedeam fundalul, care era negru. Aş fi vorbit cu ele, sau măcar cu una dintre ele (cu cea mai luminoasă), dar am crezut că e mai bine altfel, am crezut că am încheiat cu ele un pact nevorbit, dar bine stabilit, de cum vor sta lucrurile mai departe. Mi-am însuşit atunci chiar steaua cea mai strălucitoare, convins fiind că am discutat cu cine trebuia. După un timp, m-am uitat în sus...nu am mai văzut. M-am uitat înlăuntrul meu şi m-am îngrozit...totul mi-era străin, toate înţelegerile stabilite în trecut cu stelele, cu firul de iarbă, cu picătura de rouă, cu marea, cu muntele, cu omul de zăpadă, cu imaginea celor dragi, cu râsetul, cu joaca, cu visele, TOATE au căzut sau mai aveau puţin până să cadă. Sunt gol pe dinăuntru sau poate nu mă cunosc aşa cum sunt acum dar, sincer să fiu, nu vreau să îl cunosc pe acesta...chiar nu are nimic spectaculos în el.

Tweet

Publicat de: PENEA VICTOR la data de: 11-03-2010, 4:18 am
Cuvinte cheie: spectacol | vise | stele

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii