PUBLICUL CITITOR

PUBLICUL CITITOR
de Stephen Leacock

- Doriţi să vă uitaţi puţin prin librărie? Poftiţi, domnule, spune directorul. Veţi găsi la noi unele titluri care ar putea să vă intereseze. Avem câteva ediţii populare. Domnule Sparrow, arată-i, te rog, domnului ediţiile noastre clasice, seria de 10 cenţi volumul.
Făcu un gest cu mâna către ajutorul său şi nu se mai osteni să-şi bată capul cu mine.
Cu alte cuvinte, m-a ghicit într-o clipă. Degeaba mă îmbrăcasem elegant. Micile podoabe exterioare nu pot ascunde niciodată sufletul din adânc. Eram profesot şi directorul librăriei o ştia, sau, cu puterea de pătrundere a celor din tagma lor, m-a ghicit.
Directorul celei mai mari libării din oraş nu putea să se înşele în privinţa unui client. Îşi dăduse seama că nu făceam nici cât o ceapă degerată. Aşa intră profesorii în librării, ca viespea într-un borcan cu marmeladă. Ştia că o să mă învârt de colo până colo vreo două ore, pentru ca la sfârşit să cumpăr o ediţie ieftină.
Adevăratul gust literar, priceperea de a aprecia la valoarea lui romanul de 1 dolar şi 60 de cenţi, apărut luna trecută într-o supracopertă primăvăratecă şi cu titlu portocaliu, iată însuşiri care-mi lipsesc – şi directorul o ştie.
Fără îndoială că mă dispreţuieşte. Negustorii de cărţi sunt totuşi de părere că un profesor care a încremenit într-un colţ al librăriei cu capul îngropat în nu ştiu ce volum, face impresie bună. Clienţilor serioşi le place să-i întâlnească în drumul lor.
Iată pentru ce, un director de librărie atât de modern ca domnul Sellyer s-a resemnat să suporte prezenţa mea într-un ungher mai depărtat al prăvăliei şi astfel mi-a dat răgazul să observ câteva din modelele lui de a-i trata pe clienţii serioşi. Sistemul său recoltează atâtea succese, încât, pe bună dreptate, în lumea editorilor era socotit ca unul dintre stâlpii de căpetenie ai literaturii americane.
Tocmai găsisem o nouă traducere a “Convorbirilor despre morală” de Epictet. Cartea era îngrijit tipărită, solid legată şi nu costa decât 18 cenţi. Eram ispitit s-o cumpăr, dar m-am gândit că n-ar fi rău s-o răsfoiesc puţin înainte de a o cumpăra.
Nu ajunsesem să citesc mai mult de trei capitole, când atenţia mi-a fost atrasă de o conversaţie care începuse lângă rafturile din faţa librăriei.

- Eşti absolut sigur că aceasta este ultima noutate?, îl întrebase pe domnul Sellyer, o doamnă îmbrăcată după cel mai recent jurnal de modă.
- Desigur doamnă Rasselyer, a răspuns directorul. Vă asigur că e ultima. E o carte care nu ne-a mai intrat în librărie decât ieri.
În timp ce vorbea, arăta cu mâna un teanc enorm de volume cu supracoperte vesele, în alb şi albastru. Am putut descifra titlul tipărit cu litere mari, aurii: “Visuri de aur”.
- E cea mai nouă carte a domnului Slush, adăugă domnul Sellyer. Toată lumea o cere.
- Îmi pare foarte bine, spuse doamna Rasselyer. Vezi, se întâmplă uneori să te înşeli. Săptămâna trecută am luat două cărţi care păreau foarte atrăgătoare şi abia acasă mi-am dat seama că erau vechi, apărute cred, acum şase luni.
- Doamnă Rasselyer, spuse directorul, vă rog să ne iertaţi! Sunt dezolat. Daţi-ne voie să trimitem un om al nostru să le ridice; pentru dumneavoastră în mod special, le vom schimba.
- O, nu face nimic, îl linişti doamna cea elegantă. Vă închipuiţi desigur că nici nu le-am citit. Le-am dat cameristei. Ea n-o să-şi dea seama că sunt vechi.
- Fără îndoială că nu, a spus domnul Sellyer înclinându-se cu un zâmbet respectuos. Asemenea greşeli se întâmplă, uneori. Am avut un caz destul de regretabil, nu mai departe decât ieri. Unul dintre clienţii noştri cei mai vechi a venit foarte grăbit să ne ceară câteva cărţi pe care să le ia cu el pe vapor. Alegându-le pur şi simplu după titlu, a luat, fără ca noi să băgăm de seamă, două din cele apărute anul trecut. I-am telegrafiat imediat pe vapor, dar mi-e teamă să nu fie prea târziu.
- Dar cartea aceasta?, spuse domnul Sellyer. Magistrală. Criticii sunt de părpre că e cartea cea mai viguroasă a anului. Are o… (aici domnul Sellyer se opri puţin, cu acelaşi aer pe care îl am şi eu când vreu să explic unei săli de studenţi o idee pe care nici eu n-o pricep…) are o forţă ca să spun astfel, o forţă cu totul remarcabilă! Se poate afirma, fără exagerare, că e cartea cea mai puternică din câte au apărut vreodată… De altfel, continuă el trecând pe un teren mai puţin dificil, se bucură de o vânzare excepţională.
- Se pare că aveţi aici un număr foarte mare de volume, a observat doamna.
- E firesc, spuse directorul, e o carte care se caută. Publicul cititor dă un adevărat asalt asupra ei. Va face senzaţie. Dealtminteri, în unele cercuri se spune că e o carte care

n-ar trebui… (aici vocea confidenţială a domnului Sellyer scăzu atât de mult, încât n-am mai putut prinde restul frazei).
- Adevărat?, şopti doamna Rasellyer. În acest caz cred că o voi lua. Oricum, trebuie să fii la curent cu literatura despre care se vorbeşte.
Apoi, deodată, parcă îşi reaminti ceva.
- A, uitasem! Fii atât de bun şi trimite în acelaşi timp câteva cărţi pentru domnul Rasseryer. Pleacă să-şi petreacă vacanţa în Virginia. Cunoşti genul de literatură pe care-l preferă, nu-i aşa?
- Foarte bine, doamnă. Domnul Rasselyer are o preferinţă pentru… ştiu că citeşte de obicei cărţi care…
- Da, însemnări de călătorie şi alte scrieri de acest gen, spuse doamna.
- Tocmai. Cred că avem aici tot ceea ce doreşte domnul Rasselyer, spuse directorul arătând cu mâna stângă raftul înţesat cu volume frumoase: “Şapte săptămâni în Sahara” – 7 dolari; “Şase luni într-un camion” – 6 dolari; O după amiază într-un car cu boi”, două volume – 4 dolari.
- Cred că le-a citit, spuse doamna Rasselyer. Avem acasă o grămadă din acestea.
- Iată altele: “Printre canibalii din insula Corfu”… Pe aceasta mi se pare că a citit-o… şi pe aceasta, cred. A, dar iată una care sunt sigur că-i va plăcea. E ultima noutate, ne-a sosit azi-dimineaţă: “Printre maimuţele din Noua Guinee” – 10 dolari.
Domnul Sellyer îşi aşeză mâna pe un maldăr de căţi noi, parcă tot atât de înalt ca şi uriaşul teanc cu “Vise de aur”.
- Mi se pare cam scumpă, zise doamna.
- A, desigur, e o carte foarte scumpă, întări directorul cu însufleţire, dar uitaţi-vă ce ilustraţii superbe, ce hârtie de lux. Adevărul e că preţul de cost al cărţii se ridică la 9 dolari şi nouăzeci de cenţi. Nu câştigăm nimic la ea, dar e un volum pe care-l lansăm cu o deosebită satisfacţie.
Desigur, oricine se bucură afând că un librar pierde bani într-o afacere cu cărţi.
Se înţelege aşadar că doamna Rasselyer a cumpărat “Printre maimuţe…” şi în clipa următoare, domnul Sellyer punea pe un vânzător să noteze adresa familiei Rasselyer, înclinându-se adânc şi conducând doamna până la uşă.
În timp ce se întorcea spre biroul său, am observat că atitudinea lui părea mult schimbată.

- Cartea cu maimuţele, l-am auzit murmurând către ajutorul său, o să aibă o vânzare destul de grea.
Nu avu însă răgazul de a cugeta mai departe. O altă doamnă intră în librărie. De data aceasta, chiar un ochi mai puţin experimentat decât al domnului Sellyer putea să ghicească, după costisitorul doliu şi după faţa întristată a celei ce-l purta, că re în faţă o văduvă simţitoare.
- Un roman nou, a repetat directorul. Da, doamnă, ne-a sosit chiar acum o carte încântătoare: “Vise de aur”. Rosti cu multă gingăşie aceste cuvinte, apoi urmă: e o poveste foarte duioasă, extrem de duioasă, criticii spun că este cartea cea mai duioasă pe care a scris-o vreodată domnul Slush.
- E o carte bună?, a întrebat doamna, şi mi-am dat seama că toţi clienţii repetă această întrebare.
- E o carte minunată, a repetat directorul. E o poveste de dragoste, foarte simplă şi foarte duioasă, minunată şi încântătoare. Toate revistele o proclamă drept cartea cea mai încântătoare din lume. Soţia mea a citit-o seara cu voce tare. Nici nu mai putea citi din pricina lacrimilor.
- Îmi place să cred că e o carte decentă, nu-i aşa?, întrebă văduva. E pentru fetiţa mea.
- O, e cartea cea mai decentă cu putinţă, o asigură domnul Sallyer, pe un ton aproape părintesc. E scrisă în vechiul stil al bunelor noastre cărţi de altădată. Am vândut foarte multe, doamnă, printre clerici.
Doamna văduvă a cumpărat câteva “Vise de aur”, iar un vânzător i le-a împachetat într-o hârtie verde, lucitoare.
- Aveţi o lectură uşoară şi bună pentru vacanţă?, a întrebat cu glas puternic şi jovial următorul client, având aerul unui agent de bursă care pleacă în concediu.
- Desigur, a răspuns domnul Sellyer, străduindu-se să pară vesel. Vă recomand o carte admirabilă, “Vise de aur”, cartea cea mai veselă a sezonului. Pur şi simplu te topeşti de râs citind-o. Soţia mea mi-o citea cu glas tare, chiar ieri, şi atât de mult râdea, încât abia putea să citească.
- Ce preţ are? Un dolar cincizeci? Foarte bine, vă rog s-o împachetaţi.
Se auzi un clinchet de monedă la casă şi clientul plecă.

- Călătorii pe mare? Da, domnule judecător, spuse directorul către următorul client, o persoană uriaşă, cu o înfăţişare demnă, sub borurile largi ale pălăriei pe care o purta. E o lectură admirabilă pentru o minte supraîncărcată, cum trebuie să fie a dumneavoastră. Iată ultima noutate: “Printre maimuţele din Noua Guinee”, la preţul de 10 dolari. Numai pe noi ne costă şase şi incizeci exemplarul. Vrem să desfacem repede întreaga ediţie, aşa că am redus la 7 dolari preţul. Mulţumim, domnule judecător. V-o trimitem acasă? Foarte bine. Bună ziua.
Clienţii intrau şi ieşeau unul după altul. Am băgat de seamă că, deşi rafturile librăriei gemeau de cărţi – am evaluat dintr-o privire cam zece mii – domnul Sellyer părea nu ţine să vândă decât două titluri. Fiecare doamnă pleca cu “Vise de aur” şi fiecare domn se alegea cu “Maimuţele din Noua Guinee”.
“Visele de aur”, ca o lectură de vacanţă, alteia i se recomanda ca potrivită pentru întoarcerea din vacanţă. O admirabilă carte pentru o zi ploioasă, i-a spus directorul celei de a treia. Cea mai potrivită lectură pentru o dimineaţă cu soare, a asigurat-o pe cea de a patra. “Maimuţele…” erau prezentate, pe rând, ca o povestire din junglă şi o povestire din munţi, iar preţul varia după cum domnul Sellyer evalua puterea de cumpărare a clientului.
În sfârşit, după două ore de vânzare activă, librăria se goli pentru câteva clipe.
- Wilfred, spuse domnul Sellyer, întorcându-se spre primul vânzător, eu mă duc la masă. Ai grijă, te rog, să plasezi cât poţi mai multe din aceste două cărţi. Mai încercăm azi, apoi le retragem. Am să trec pe a editură şi am să le dau un picior undeva, să văd ce au să facă?!…
Simţeam că zăbovisem deajuns în librărie. M-am apropiat cu un “Epictet” în mână.
- Da, domnul meu, spuse directorul, reluându-şi într-o clipă tonul său profesional. Epictet? E o carte încântătoare, 18 cenţi. Mulţumesc. Poate mai găsiţi şi alte titluri care vă interesează. Avem câteva cărţi de ocazie la raionul de alături, pe care poate aţi dori să le vedeţi. E un “Aristotel” în două volume; ne-a intrat ieri un “Cicero” într-o ediţie de lux, un “Machiavelli” cu totul remarcabil…
- Nu, mulţumesc, am spus. Apoi, îndemnat de o curiozitate care crescuse în mine şi căreia nu-i mai puteam rezista, am întrebat: cartea aceea, “Vise de aur”, o socotiţi într-adevăr atât de bună?
Domnul Sellyer îmi aruncă una din privirile sale pline de şiretenie. Ştia bine că nu

voi cumpăra cartea, şi ca orice om obişnuit, poate că avea câteodată momente de sinceritate. A clătinat din cap şi mi-a spus:
- O afacere proastă. Editorii ne-au pus-o în braţe şi trebuie să facem tot ce putem ca s-o vindem. S-au încărcat cu ea şi, bineînţeles, acum apelează la noi să le venim în ajutor. Îi fac mare reclamă şi s-ar putea să reuşească. Ar fi o singură şansă, după părerea mea. Dacă biserica se va năpusti asupra ei osândind-o, suntem salvaţi. Dar de epuizat, tot nu cred că se va epuiza. Îmi închipui că e o jalnică nerozie.
- N-aţi citit-o?, l-am întrebat.
- Dumnezeule, fireşte că nu!, a protestat directorul. (Avea înfăţişarea unui lăptar căruia i se oferă un pahar cu lapte pe care-l vinde). Bine mi-aş mai petrece timpul dacă m-aş apuca să citesc noutăţile. E destul că trebuie să-mi bat capul cu ele să le vând!
- Dar clienţii dumitale care au cumpărat cartea?, am continuat cu desăvârşire uluit. N-au să fie dezamăgiţi citind-o?
Domnul Sellyer a clătinat din cap.
- A nu, mi-a răspuns liniştit, fiindcă n-au s-o citească. E lucrul pe care nu-l fac niciodată.
- În orice caz, am stăruit în uluirea mea, soţia dumitale a găsit că e o povestire frumoasă.
Domnul Sellyer izbucni în râs:
- Nu sunt căsătorit!

Publicat de: Molnar Florin la data de: 17-07-2011, 1:08 am
Cuvinte cheie: TRADUCERE