Printre stele

Nu intelegea ce se intampla cu ea. I se implinea visul de o viata, dar ochii ei albastri erau plini de lacrimi amare si nu de fericire, asa cum ar fi trebuit. Parasea Pamantul pentru patruzeci de ani. In sfarsit! Avusese rabdarea sa porneasca de jos, iar acum, la o varsta, inca frageda, reusise sa obtina ceea ce dories mereu: o calatorie inafara sistemului nostru solar.
Si atunci… de ce atata tristete? Nu voia, nu dorea sa-si lase inima sa se gandeasca la el… la ochii lui negri. Patruzeci de ani insemna o viata de om aici pe Pamant, in timp ce pentru ea nu vor fi trecut decat zece. El va fi batran, poate chiar mort cand ea se va intoarce de acolo, de pe cea mai indepartata planeta pe care ajunsese vreo fiinta umana. Timpul va trece la fel pe Pamant, in timp ce pentru ea va sta in loc. Nu e drept! Dar nu mai putea da inapoi acum. Alesese deja intre el si visul ei… si avusese egoismul de a alege visul, visul pe care il credea doar atat, doar un vis, pe cand era o copila. Si acum uite-l! tangibil… aproape de a fi implinit. Intelegea acum de unde vin lacrimile amare… El nu a iertat-o ca l-a parasit pentru o planeta necunoscuta, pentru a atinge stelele. Intelegea… il intelegea si il ierta ea.
Vocea din casca a trezit-o din reverie. Era gata de lansare racheta. Oare cum va arata Pamantul peste patruzeci de ani? Tot asa de poluat si plin de rautate? Ar fi vrut sa dea inapoi acum. Asa poluat si plin de rautate, Pamantul era casa ei, acolo undeva doi ochi negri erau incarcati cu lacrimi amare de dor, de durere…
- Stati! Vreau sa plec!
- Esti nebuna, Vicky? a strigat colegul ei de cabina.
- Motoarele au fost pornite… a confirmat vocea din casca. 10, 9, 8… clipele se scurgeau dureroase peste lacrimile celor doi ochi albastri… 7, 6, 5… gandul la el o inabusea… 4, 3, 2… vocea lui ii striga numele: Victoria! Victoria! O chema inapoi…
Racheta s-a ridicat… In zece minute, Pamantul era departe, ochii negri erau departe…
- Vicky! Vicky!
- Da?
- Porneste modulul pentru atingerea vitezei maxime.
- Da…
- Ce a fost aia de mai inainte?
- Ce anume?
- Scena de mai inainte… Cum adica voiai sa pleci?
- Prostii de ale mele… Nu ma lua in seama.
Si visul i s-a indeplinit… a atins stelele… erau asa frumoase… Timpul se scurgea rapid pe Pamant si in scurta vreme vocea din casca a fost inlocuita cu o alta.
- Ce s-a intamplat cu Chuck?
- S-a pensionat.
Misiunea a fost un success. Raspunsul era afirmativ. Planeta asemanatoare Pamantului aflata la patruzeci ani lumina de Terra putea fi colonizata fara probleme. Inafara de ceea ce noi, oamenii, numim plante si animale, nicio fiinta vie cu un grad minim de inteligenta nu ocupase planeta. Vicky era fericita ca reusise sa puna prima piciorul pe viitoarea casa a omenirii. Si fiindca Neil Armstrong era idolul ei a rostit si ea vocii din casca, inlocuitorului lui Chuck:
- Un pas mic pentru om, un pas urias pentru omenire!
Inca 48 de ore si avea sa puna din nou piciorul pe Pamant. Nu se gandea decat la el si la ochii lui negri. Nu stia cum, dar avea sa faca tot posibilul sa-l revada, sa afle ce facuse in acesti patruzeci de ani. Se intreba cum arata acum… Ea era la fel, cu exceptia unor mici riduri, aproape invizibili din jurul ochilor si a doua fire de par albe, dar el?
Ajunsa pe Pamant, Vicky l-a gasit pe un pat de spital. Era un astronaut celebru acum si cu doar cateva videotelefoane rezolvase totul, aflase totul, aflase inevitabilul… el imbatranise si era pe moarte, doar aparatele il mai tineau in viata. Era o priveliste crunta sa il vada acolo inert, fara viata cand mai ieri bratele lui puternice o ridicau in sus ca pe un fulg. Ce se intamplase cu parul lui negru? Cu fata lui neteda?
Si apoi a intrat pe usa salonului de spital copia lui fidela: aceiasi ochi, acelasi par, acelasi zambet, acelasi chip, aceeasi statura.
- Sunt Mihai, fiul pacientului.
- Mihai?
- Da. Tu esti noua doctorita?
I-a zis “tu”! Ea se considera batrana, dar privindu-se in oglinda si-a dat seama ca nu pare a avea mai mult de 28 de ani. Probabil erau de de-o varsta. Un fulger a cazut peste inima ei si toata iubirea pe care o simtise pentru batranul imobilizat la pat s-a transferat intr-o secunda asupra acestor ochi negri atat de vii.
Nu a mai putut suporta privelistea si a fugit plangand. Dar s-a intors in fiecare zi, nu stia daca pentru el sau pentru fiul lui. Se simtea vinovata, era o nenorocita… il tradase a doua oara…
Intr-o dimineata, el a deschis ochii si i-a vazut pe Mihai si Vicky discutand soptit, dar insufletit de ceva ce el stia prea bine ca se numeste iubire.
- Te-ai intors, asadar?
- Scumpule…
- Nu-mi mai spune asa. Lui trebuie sa ii spui asa de acum incolo… Va binecuvantez pe amandoi… Sa fiti fericiti…
Si atat… Niciun repros, nicio privire crunta, nimic, doar seninatate si pace si binecuvantarea iubirii lor, iubirii dintre Vicky si Mihai. Vicky avea parte de un nou inceput alaturi de el, a asteptat-o, in alt corp, dar a asteptat-o…

Publicat de: Rotaru Carmen Ana la data de: 29-08-2009, 9:20 pm
Cuvinte cheie: planeta | stele | iubire