Nu i-au spus nimic dar ea
Știa că o să doară
căci el doare numai
Nu au pregătit niciunul
liniștea care urma să cadă
Dar ea știa că numai în liniște se poate plânge
Numai în tăcere se poate pleca
Era momentul lor alb
Cuvinte degeaba avea
Împrăștiate îi erau toate gândurile
Doar respirul devenise frânghia care îi unea
Nu a învățat-o nimeni pașii orbilor
Nu i-a spus nimeni că fericirea este de fapt un sfârșit
De aceea nu știa cum să fie
Dar era. Era ea. Era ea și el știa că e ea.
Și au început să se iubească
El locuia dincolo de trup
Ea îl locuia pe el

Într-o cafenea
Într-un oraș numit al luminilor
O femeie așteaptă întunericul

Altundeva în lume
Un bărbat se întreabă cine îi mângâie gesturile

Știu despre ei
că sunt singurii singuri
de unde și puternici

Și că iarăși vine iarna.

Tweet

Publicat de: Luminita Amarie la data de: 26-11-2013, 7:04 pm
Cuvinte cheie: Poem

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii