Peisaje româneşti, vechi şi actuale-Noroc sau întâmplare

Fara Poza

Noroc sau întâmplare

Lumina aceasta albastră plusează din noi în ropote precum ploaia caldă de vară.
-Te-a prins vreodată ploaia în pădure cand erai la cules de ciuperci, lemne, fragi sau zmeură, ori afine?
Îţi spun eu, am mers o dată la munte în copilăria mea sus pe Vărăşoaia, un vârf de munte din Apuseni, nu mai fusesem până atunci la munte.Periplul călătoriei a fost o adevărată aventură pentru mine. Pe drum spre munte am început urcuşul cu grupul meu, până la poalele muntelui a fost cum a fost, în schimb când am început să urcăm muntele, frate, greu foarte greu, iar eu chiar eram obişnuită cu efortul nu glumă, constat dintr-o dată că nu pot ţine pasul cu grupul, mă prinde aşa o toropeală, noroc că apare o maşină, opreşte şi ne ia.Ajungem în Padiş, un loc frumos acum, curat, virgin, atunci însă l-am găsit aşa părăsit oarecum şi cu multe resturi împrăştiate peste tot provenite probabil de la drumeţi.Drumul din Padiş spre Vărăşioaia l-am făcut pe jos, parcurgând stână cu stână.Nu conteneam să mă mir de ceea ce vedeam, atâta lemn, atâta verde, aerul curat îmi presa plămânii, tâmplele îmi pulsau tare inima mi-o simţeam în creier, altitudinea mă obosea; -Copilul acesta îmi zic, adică eu, este slăbuţ, are bunica dreptate şi eu ce tare mă credeam!
Trecem de prima stână, multe oi, câini veseli, hărnicuţi, no să vă vină să credeţi dar ei duc, nu numai însoţesc turma şi-o aduc de la păscut, de la adăpat.Dracia dracului îmi zic, al nostru căţel e deştept nevoie mare, toată lumea spune asta, dar sigur nu ar fi în stare să mâne turma asta.Cu privirea-mi pierdută dupa oi, nu realizez la timp că noi la noapte nu avem unde să dormim, cel mai probabil vom dormi sub un brad, iar eu deşteapta nu-mi pusesem cu mine mai mult de-o pătură.Am ajuns aproape de vârful muntelui, ultima stâna dinspre Vărăşioaia nu ne găzduieşte, ce-i de facut?Dormim afară zice însoţitorul nostru, un om matur al cărui fată era cu noi.Ne pregătim locul de dormit, foarte vag, nu ne aşteptasem să nu ne găzduiască stănele, aşa că am mâncat un frig în noaptea aceea, de care nu am putut să uit nici acum după 25 ani.Îmi amintesc, în somnul meu de copil simţeam cum frigul îmi pătrunde prin oase până-n inimă, păturile nu erau suficiente, am dormit pur şi simplu doar cu hainele pe mine sub cerul muntelui într-o noapte de august.După ce m-am întors de pe o parte pe alta toată noaptea înspre dimineaţă am adormit.Grupul se trezeşte în jurul orei opt şi sigur au insistat să mă trezesc şi eu, urma să urcăm muntele până în platou unde erau afinele, de fapt noi porniserăm la cules de afine.Dimineaţa la trezire constatăm că mâncarea noastră, adică merindea lipsea din copacul în care însoţitorul nostru o pusese tocmai să nu ne-o fure câinii de la stână.Nici azi dupa ataţia ani nu-mi pot imagina unde a dispărut merindea noastră.Îngheţată de frig cu chiciura pe faţă şi fără merinde, am urcat muntele alături de grup blestemâdu-mi zilele de necaz.Ajungem la afine, ele sunt acum micul dejun al nostru, privesc în văzduh, numai noi eram şi muntele, un peisaj mirific se-ntinde în faţa noastră, cât cuprind cu ochii văd, simt doar linişte, verdele viu al aproapelui şi griul regesc al depărtării.Am simtit atunci ceva ce nu mi-am putut explica mulţi ani, dacă nu aş fi văzut natura din varful muntelui nu aş fi avut parte de acest sentiment de linste şi pace, care m-a însoţit de atunci pretudindeni, acel verde, acel gri mi-a rămas în minte şi-n suflet peste ani.În vârful muntelui vremea este foarte schimbătoare, după câteva ore cu soare si pace, cerul ne prevesteşte o schimbare de vreme care nu va fi pe placul nostru.Am coborât muntele încet spre casă făcând itinerariul de întoarcere prin alte locuri după cum ne spunea însoţitorul nostru, următoarea stână ne va ospăta, ne-a asigurat că-i cunoaşte pe munteni.Aşa a fost, următoarea cabană ne-a adăpostit, dar nu cred ca ar fi făcut-o în condiţii normale, dar ce credeţi că s-a 'ntâmplat?A început să plouă dintr-o dată aşa cu stopi mici şi deşi, pe urmă mai mari şi ca o orgă tare ne-a trântit şi gheaţa din cer tocmai în capetele noastre, noroc că coborând repede în pas alergător am ajuns în zonele cu brazi care ne-au mai ferit de ploaia rece cu gheaţă.Gazda cabanei, o munteancă s-a 'ndurat de noi, ne-a primit în casă, ne-a hrănit, eram atât de zăpăcită de cap de chinul călătoriei, încât nu am reuşit să reţin nici cum se numea acestă doamnă, dar nici cum arăta, ani la rând m-am chinuit să-mi amintesc o trasătură a feţei ei, dar nimic.Azi după atâţia ani, nu-mi pot explica ce putea fi în capul însoţitorului nostru, dacă noi eram copii şi nu eram pregătiţi mental pentru o asemenea expediţie, cum de dânsul adult fiind nu s-a gândit!Să mergi la munte cu copii, fără pături suficiente, fără să te asiguri că ai unde să înnoptezi cu grupul, mă tot gândesc şi azi, putea foarte bine să ne atace urşii sau râşii, dar am scăpat fară să conştientizăm nici o clipă că, probabil am avut NOROC.

Apele

Veniră puhoi ape de la munte, în drumul lor măturau tot, priveam la valurile murdare năvălitoare, îmi tot ziceam, nu se poate să fie atât de ucigaşe şi totuşi în câteva clipe apa asta urâtă şi volburoasă, luă cu ea unul din zidurile casei.Peste drum de noi, amuţiţi stăteau, aşa, ca nişte stâlpi, vecinii de mai sus, au coborât jos în vale, se distrau de necazul nostru, noi şi casa noastră eram cei mai expuşi la valuri.
Zice mama:
-Dacă vine un dup pe apă, şi cum aici la noi, e mai îngust vadul, s-ar putea să avem nenorocul să se aşeze de-a curmezişul acestor valuri, ne ia casa, poate ne prinde în vâltoare şi pe careva din noi!Staţi în casă, ne zice ea, cum o vrea Dumnezeu, aşa va fi!
Merg în casa din spate, grădina clocotea de apă, erau valuri peste tot, cugetam la faptul că, mama mea era o femeie aşa cuminte şi sufletistă, totuşi oamenii aceia se bucurau că apele năvalnice ne ameniţau casa. Câtă răutate!...
Nu pot să-nţeleg, îmi tot ziceam, cum se poate întâmpla ca cineva, sa-ţi tot facă bine, drept răsplată binelui, sa-ţi fie răul. Prost om şi fără minte trebuie sa fie cel care răsplăteşte binele cu răul, uite şi la noi, muierile acestor bărbaţi care se distrează de noi şi de necazul nostru, sunt învăţate de mama mea cum să urzească în război, nu ştiu să socotească nici măcar nişte şterguri, dar apoi să urzească ţoluri, dar nu-i bai, atunci când or veni iară după mama să socotească în locul lor iţele, eu am să le spun, eu cu vocea mea de copil, le spun de la obraz, ce treabă făcură bărbaţii lor colo în marginea apelor, când s-au năvălit peste noi. Numa' mama asta nu mă ascultă, o să meargă să-i ajute, ah, cât aş vrea să le fie şi lor rău, or vedea că eu nu voi râde de necazul lor şi nici mama, dar până atunci noi suntem în calea apelor şi nu ne ajută nime'...

Publicat de: Ionela Horge la data de: 20-04-2011, 4:18 pm
Cuvinte cheie: norocul