ORA EXACTĂ

ORA EXACTĂ
de Stephen Leacock

Sunt un cititor pasionat de romane poliţiste. Sau, mai bine zis, am fost până deunăzi, fiindcă văd bine că va trebui să mă las păgubaş. Este o lectură care îmi tulbură prea mult viaţa de toate zilele. În fiecare clipă aştept să se petreacă un fapt neprevăzut, o întâmplare senzaţională a cărei oră precisă eu trebuie să o ţin minte.
În toate romanele poliţiste pe care obişnuiesc să le citesc se stabileşte totdeauna ora precisă a fiecărui fapt petrecut, ceea ce e foarte necesar pentru ducerea la bun sfârşit a cercetărilor.
Astfel, începând de dimineaţă şi până la miezul nopţii obişnuiesc să notez ora precisă a tuturor întâmplărilor la care iau parte, astfel încât pot să depun oricând mărturie, pentru orice.
Acum trei sau patru zile m-am dus să iau masa de seară la vechiul meu prieten Jimmy Douglas. Prietenul meu locuieşte singur. E de la sine înţeles că o asemenea situaţie obligă pe orice cititor de romane poliţiste să stabilească o serie întreagă de ore precise. Am zăbovit o clipă sub lumina becului de la intrare şi, înainte de a suna, m-am uitat la ceas. Am notat mental ora şapte fix. Orologiul pe care îl zăream la capătul străzii arăta însă ora şapte două minute şi treizeci de secunde. Admiţând că ceasul meu rămăsese în urmă cu un minut, am reuşit să stabilesc cu oarecare precizie ora exactă: şapte, un minut şi cincisprezece secunde.
De ce am procedat astfel? Ei bine, ce s-ar fi întâmplat dacă sunam şi nu răspundea nimeni? Dacă în cele din urmă forţăm zăvorul (care cedează destul de uşor), deschideam uşa şi-l găseam pe Jimmy Douglas zăcând pe burtă în vestibul? Trebuia precizată ora exactă când am dat peste el; iar dacă trupul lui mai era cald (ar fi putut să fie, bietul băiat!) avea mare iportanţă să-mi dau seama de când începuse să se răcească.
Aşadar, am sunat. Servitorul mi-a deschis uşa şi, fără nici un cuvânt, m-a condus în salonul luminat, poftindu-mă să iau loc. În aparenţă încăperea era goală. Spun în aparenţă, deoarece lecturile poliţiste m-au învăţat că nu poţi fi niciodată sigur. Dacă trupul însângerat al sărmanului Douglas ar fi zăcut ciopârţit în vreun colţ ascuns al camerei? (Se ştie doar cum obişnuiesc asasinii să taie victimele în bucăţi!). Am avut grijă să privesc

tavanul şi pereţii, să mă uit deasupra capului şi în jurul meu peste tot (afară de locul unde l-aş fi putut descoperi). Am observat că pendula de pe cămin, (nelipsita pendulă aurită) arăta ora şapte şi patru minute, confirmând calculul pe care îl făcusem la intrare.
Tocmai notam această precizare, când a intrat Douglas.
Am examinat cu multă atenţie înfăţişarea lui şi am putut constata că avea o atitudine liniştită, ciudat de liniştită, lipsită în orice caz de vioiciune. Nu-mi dădeam încă seama dacă era mulţumit că mă vedea, sau se arătau primele simptome ale otrăvirii cu arsenic.
Am servit câte un coctail. Douglas şi-a lăsat amprentele digitale pe pahar. Eu am ridicat paharul cu multă precuţie, ţinându-l de margine.
Ne-am aşezat la masă la ora şapte şi treizeci de minute. Despre acest fapt sunt aproape sigur. Îmi amintesc foarte bine că Douglas însuşi a spus: “Şapte şi jumătate!” În aceeaşi clipă, pendula aurită a bătut jumătate de oră, iar servitorul chinez care intra cu primul fel de mâncare a repetat: “Şapte şi jumătate!” Am dedus aşadar că era şapte şi treizeci de minute, poate ceva mai târziu, în nici un caz mai devreme.
Fără să mai stăruiesc prea îndelung asupra acestui amănunt, ne-am aşezat la masă. Am reţinut faptul că Douglas nu s-a atins de supă. N-am dat prea multă importanţă aceste abţineri, lăsând concluziile pentru mai târziu. În schimb, am avut grijă ca, la rândul meu, să nu mănânc peşte. Astfel, în cazul otrăvirii cu arsenic, aş fi avut, prin eliminare, un arecare indiciu asupra felului în care a fost administrată otrava. Până în acel moment atitudinea servitorului chinez nu părea suspectă, ci pur şi simplu chinezească.
Nu sunt în măsură să spun dacă Douglas a băut sau nu cafea după masă. Aici mi-am dat în petic. Mă apucasem să vorbesc despre război şi să-mi dezvolt opiniile asupra strategiei armatelor aliate şi îmi amintesc că am uitat să stabilesc, nu numai ora precisă, dar nici măcar ce a mai mâncat prietenul meu. Trebuie să mărturisesc ruşinat această regretabilă lacună a observaţiilor mele.
Am reţinut totuşi că Douglas nu prea avea chef de vorbă. Eu continuam să-i explic punctul meu de vedere cu privire la strategia aliaţilor, dar prietenul meu părea incapabil să mă asculte şi dădea semne vizibile de somnolenţă.
Am plecat la ora nouă, după ce am notat că Douglas a avut o uşoară tresărire când a bătut pendula aurită, spunând: “Nouă, credeam că e zece…”

M-am întors acasă cu un taxi. Aş putea să-l identific cu uşurinţă, chiar dacă va fi găsit într-o carieră de piatră, fiindcă am avut eu grijă să las semn pe pielea canapelei pe care am stat. Pe şofer l-aş cunoaşte de asemenea tot atât de lesne, după cicatricea pe care o avea pe obraz.
Acestea s-au petrecut deci acum trei sau patru zile. De atunci, în fiecare dimineaţă deschid ziarul cu mână tremurătoare, să văd dacă n-a fost descoperit corpul inert al lui Douglas. S-ar părea că nu l-au găsit încă. În realitate nu sunt nici eu sigur dacă s-a pierdut, dar nu e mai puţin adevărat că nici un corp nu poate fi considerat pierdut până nu se găseşte.
Un lucru e sigur. Eu sunt pregătit. Dacă se va descoperi un fapt nou, voi putea să intru în acţiune imediat. Îl am pe şofer, am amprentele digitale, am pendula aurită; de altceva nici nu-i nevoie, de obicei…

Publicat de: Molnar Florin la data de: 16-07-2011, 3:55 pm
Cuvinte cheie: TADUCERE