Omul fără Dumnezeu un zeu al societăţii contemporane?

Toţi ne vom părăsi acest sălaş trecâtor şi ne vom afla cândva pe patul morţii, patul adevărului despre noi înşine. Ierom Teofan Mada

În zilele noastre se vorbeşte tot mai mult despre droguri, despre sex şi pornografie, despre crime şi sinucideri, viol şi avort, este mult mai uşor şi acceptat să vorbeşti despre toate acestea dar nu despre Dumnezeu, întro societate şi întro lume în care raportarea la trascendent este de multe ori neglijantă.
Foarte uşor se poate vorbi azi despre o desacralizare a omului, despre omul fără Dumnezeu care practic este un fenomen general. Occidentul prin termenul democaţie a înţeles şi răzvrătirea persoanei umane împotriva lui Dumnezeu, îngrădindu-L şi marginalizându-l până la eliminarea din viaţa sa. În căutarea habodnică şi haotică după îmbogăţire şi înavuţire, prin moduri mai mult sau mai puţin ortodoxe, omul uită, sau nu vrea să mai ştie de divinitate, de ce-L ce i-a dat toate.
Cauzele pentru care divinul este eliminat din viaţa omului sunt multiple, amintind printre altele desacralizarea omului, care este lipsit de Biserică şi de imaginea vie a Tatălui datorită societăţii (a se vedea problema scoaterii icoanelor din şcoli şi a orelor de religie din trunchiul comun al programei şcolare), împătimirea omului este un alt factor, mulţi merg pe principiul uite acela a greşit şi nu l-a pedepsit nimeni, eu de ce să nu o fac, iar un alt factor pentru care Dumnezeu este eliminat din sociatate este şi slaba credinţă a noastră a celor ce avem dreptul la atitudine. Datorită diferitelor ideologii, filosofii şi tratate ştiinţifice, omul a încercat să gândească doar raţional, logic, abstract şi nimc mai mult.
Evoluţionismul lui Darwin prin care susţine că omul a evoluat din maimuţă, şi ideologia marxistă, a omului social, comunist şi consumist, nu au făcut altceva decât să-l prezinte ca pe un animal cu două picioare. Renunţarea omului la factorul religios, la Dumnezeu îl face să se considere un fel de stăpân al lumii, creator al creaturii sau propriul lui stăpân ori dumnezeu. Lumea din zilele noastre fiind saturată de răutăţi, de ispite, de pornografie, de argresiune sexuală, de violurii, de droguri, alcool, etc, nu încearcă să se raporteze la nimic altceva ci dimpotrivă cere mai multă agresiune, pornografie, răutate etc, complăcându-se în această stare de mortificare, trăindu-şi propria agonie a morţii spirituale.
Omul dacă nu trăieşte după normele morale, dacă nu are religiozitate, dacă nu are o legătură strânsă cu Biserica, va încearca să se prezinte ca un atotştiutor, ca un conducător suprem ca un protagonist a tot ceea ce i se pare a fi bun, astfel ajungând la alcătuirea unui cult al eului personal, de aceea nu greşim cu nimic dacă spunem că omul contemporat, omul zilelor noastre este practic un neopăgân.
Raportarea omului la lume ca un tot unitar, prin gândirea laicizantă a sa nu acceptă viaţa decât ca o existenţă fizică, biologică, raţională şi încearcă să-şi găsească sălaşi în această lume vremelnică şi trecătoare fără să să se raporteze la învăţăturile Bisericii adică să înveţe să fie mădular viu al ei, fiind membru al spaţiului ecclesial. Sunt unii oameni care prezintă o atitidune de superioritate faţă de credincioşi, arătând o evoluţie a lor, prin comportament şi atitudine de multe ori ostilă Bisericii, ajungând să fie indiferenţi la valorile bisericeşti, ignorându-le şi văzându-le ca fiind nefolositoare.
Abundenţa de plăceri temporale, invenţia de noi tehnologii îi fac pe unii oameni să vadă în ei omul suprem, omul care nu mai trebuie să aibă o raportare la Dumnezeu la Împărăţia Cerurilor, la veşnicie.
Lumea în care trăim nu mai are norme şi valori morale, pentru că s-a ajuns ca avortul să fie un lucru normal, dar nu moral, unde crima este prezentată ca o întâmplare neplăcută, unde tinerii se sinucid din cauza consumului de droguri şi alcool, unde a mărturişi pe Dumnezeu e mai ruşinos decât dacă ai vorbi despre sex, astfel că toate acestea definesc lumea pe care şi-o doreşte omul fără Dumnezeu, omul care poate face ce vrea dar nu ce trebuie, omul care în aproapele său vede un duşman de moarte, practic acesta este omul animalizat.
Aşadar omul fără Dumnezeu este un idol al propriului său eu iar capacitatea de a trăi, cu care a fost înzestrat omul, şi care era întru anume grad de spiritualitate, sau închis în materialitate rezumându-se la toate grijile cele materiale, cele lumeşti şi trupeşti împătimindu-se şi animalizându-se prin faptele sale rele, cu fiecare clipă trecută şi prin păcatele pe care zilnic le săvârşeşte fără nici o jenă sau mustrare de conştiinţă, nefăcând altceva decât să confirme afirmaţia lui Nice care spunea „Dumnezeu a murit” şi pe care o continuă John Marler şi Andrew Wermuth spunând „Dumnezeu a murit...în inimile oamenilor încă de la începuturile creaţiei”, adică încă de la căderea în păcat a protopărinţilor noştrii Adam şi Eva, cum aşa?, păi oare nu zilnic prin păcatele noastre îl răstignim pe Hristos?
Paul Krizner
citeste alte articole tematice pe www.universulspiritual.maxfm.ro

Publicat de: Krizner Paul la data de: 08-07-2010, 5:02 am
Cuvinte cheie: omul | zeu | singur | eu | viata