Am rupt cuvintele în două şi am lăsat să mă înconjoare în universul meu mărunt amintirea.Sunt într-un colţ de cameră, în faţa unui monitor inert, ce nu răspunde la întrebările mele prosteşti sau lipsite de sensul logic, m-am săturat să îmi plâng de milă, să renunţ la vise nevisate încă... dar nu pot zbura atât de sus asemeni păsărilor înălţimilor ce azi, mai mult ca niciodată, se rotesc în cercuri ameţitoare ( cred că îmi împărtăşesc aducerile aminte).
Viaţa; un continent de trăire... mereu mă întorc la acest cuvânt secat de eternitate, îl întorc pe toate părţile, îl descos de învelişuri şi moment peste moment observ o nouă posibilitate de a-ţi împlini existenţa. Deschid ochii... Doamne!!! de atâtea ori i-am ţinut închişi şi nu mi-am dat seama ce frumuseţi ai creat pe lumea aceasta... Culori vii îmi pâlpâie în ochii minţii şi fac un pas spre necunoscut, îmi iau papucii in picioare şi pornesc pe uşa pe care am lăsat-o de atâtea ori în urmă fără să îi spun "Rămas bun!". Strada e aglomerată la fel ca în fiecare zi; oameni măcinaţi de grija zilei de mâine, cerşetori ce şi-au făurit de câtva timp casa pe trotoarul neîncăpător, zâmbete largi şi iubiri puerile, fericire şi râsete ascuţite... pe fiecare îi poţi caracteriza după o simplă trăsătură pictată pe chip.
Suntem pur şi simplu oameni... nu ne putem despărţi de acest calificativ... "oameni". De ce nu am putea fi oare universuri, fiecare cu lumea sa: ne-am întâlni zilnic:un univers faţă în faţă cu un alt univers; şi am trăi înconjuraţi de universuri necitite... astfel vom fi curioşi şi dornici de altceva şi vom explora universul de lângă noi.
"Singură mereu... " (ce refren enervant!!! ) alerg de fiecare dată pe acelaşi drum, îi văd pe aceiaşi oameni; nici nu ne mai salutăm... ne-am obişnuit deja cu prezenţa fiecăruia. Acesta e primul pas... uităm astfel lucruri mult prea importante pentru continentul vieţii; uităm de prieteni, de conversaţii lungi şi apetisante, de simplul "Bună!" ori de simplul zâmbet amical... uităm de viaţă.
O şoaptă... atât îmi este de ajuns să îmi aduc măcar încă o dată aminte de toate lucrurile fericite pe care cândva nu mă mai săturam să le fac... azi timpul îmi cere socoteală; alarma ţipă de zori dimineaţa, prietenii mă caută atunci când totul s-a sfârşit, iar străduţa îngustă de lângă bloc aruncă în fiecare zi oameni grăbiţi ce se izbesc şi se clintesc necontenit de trupul meu... fug cred ei spre o lume mai bună, dar nu, ei se îndepărtează de fapt de viaţă...

Tweet

Publicat de: Morar Andreea la data de: 06-07-2009, 2:29 am
Cuvinte cheie: viata

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii