O privesc timid, cum imi traverseaza zarea
Atunci ochii o striga pe nume, caci gura mi-a amutit.
Alerg spre ea rapid, poate ii intalnesc calea
Macar sa o salut. Cat sunt de fericit!

Dar in timp ce ma apropii, ea tot mai pur dispare
Se zareste in alt loc, sunt cam nedumerit.
Asemeni unei naluci, ce-o fi cu mine oare?
Caci ma credeam lucid, sunt treaz, nu obosit.

Ma uit spre pomi – o vad! Cand bate vantu-o simt!
Norii mi-o deseneaza, oare innebunesc?
Chipul ei nu imi dispare, nici cand ochii ii inchid
De-acelasi chip angelic, necontenit ma tot lovesc.

Aici e pretutindeni, de-aici nu vreau sa plec
Si chiar daca va ploua, sa ploua pana-n zori.
Aici vreau sa raman, cu tine sa ma-nec
Ar fi bine sa ploua, caci apari de mii de ori!

In timp ce ma dezmierd, deodat-am inteles
Ca totul ce se-ntampla, ca totul ce zaresc
Ceea ce simt acum si totul ce-am cules...
E dorul pentru ea, e ceea ce iubesc.

Caci ea imi este pomul, caci ea imi este vant
Doar ea imi este ploaia, pe care o doresc
Astfel imi definesc intregul, altfel sunt un infrant
E tot ce-i viu, e totul, prin tot eu...O privesc!


...Alexandrei!!

Publicat de: Mierla Andrei la data de: 11-07-2009, 7:10 am
Cuvinte cheie: privesc | dragoste | iubire | poezie | natura