Nascut pe asfalt(fragment)

Ora 06:37

Le-am promis că mă schimb, mi-am promis că mă schimb, însă nu am reuşit decât să eşuez într-un mod ruşinos, indezirabil. Undeva adânc am încercat să arunc vina în vocile celor pierduţii care nu mai vor să mă îndrume, am încercat să arunc vina în spatele ologilor care abia se pot căra pe ei, am vrut să-mi abandonez vina unui copil de pe stradă, dar el nu putea avea grijă nici măcar de el iar când am vrut sa sădesc vina în inima unui om oarecare am înţeles ca vina e ca un bumerang, şi s-a întors la mine în acelaşi mod sublim în care eu am vrut sa scap de ea.
Am tras cu dinţii de inocenţă cât am putut eu, ca o fiară flamandă, dar se pare că foamea mea nu a fost atât de aprigă precum credeam, la primul suflu mi-am pierduto aşa cum un copil scapă din mână o bomboană şi cum niciodată nu o va mai putea gusta.
Sunt înnebunit peste măsura de mirosul cearşafului meu alb, uscat ca un vânt de primăvara, puţin aspru precum coaja unei piersici şi mirosind a aer, a apă dar care se aşterne atât de bine peste mine, ca un pământ
Intr-un târziu mi-am dat seama ca dimineţile sunt începutul osândelor, primul pas de după somn e ca primul pas spre o altă moarte, primul sunet e un strigăt de ajutor.Dimineţile se transformă într-un marş în care calc în picioare cadavrele speranţelor de ieri, mă împiedic de osemintele viselor ce zac pe trotuarele drumului meu. Clac în ele, pe ele, şi cu ele pe bocanc îmi dreg mersul ştergându-mi vârful lucios tocmai de urma creştetului dorinţei care aseară a murit în somn în timp ce eu nici măcar nu dormeam încă.
Fiece pas e o nouă moarte, o noua crimă, eu mă omor pe mine prin paşii mei, prin drumul meu. Dimineaţa mă trezesc atât de greu din cauza osemintelor ce zac pe mine, pe capul meu, pe pieptul meu, pe fruntea mea. Dimineaţa eu sunt cimitirul viselor mele, zorii îmi sunt apusul devenirii, răsăritul de soare îmi e întunericul meu cel dulce, iar bolta cereasca îmi e cavoul mult prea mare pentru un om atât de mic. Noaptea îmi sunt uzurpatorul , ziua îmi sunt ucigaşul, în zori îmi sunt zeul care mă părăseşte iar la crepuscul îmi sunt dulcele fatal al drumului fără întoarcere.
N-am înţeles niciodată de ce anume răul rămâne mai mult în sufletul omului, cum se face că binele curge printre degete precum o apă, iar răul rămâne şi se lipeşte ca o vâscozitate, ne murdăreşte, ne mânjeşte. De cate ori am rămas prins între bine şi rău ca un sâmbure între nimic şi carnea fructului am rămas nemişcat, uimit, slăbit de forţa şi mai ales închis în mine, privind cu frică spre lumea schizofrenică de dinafara mea. Si atunci m-am gândit că trebuie să-mi accept războaiele mele, că trebuie să le lupt, să le câştig poate, dar mai important să le lupt şi nu să le ocolesc , însă a devenit mult prea greu atunci când au început să doară toate victoriile pierdute.
Când am deschis ochii mă simţeam de parcă trupul îmi era total necunoscut, mâinile păreau a fi uriaşe dar aş fi putut ridica pumnul, picioarele păreau lungi scări, însă aş fi putut merge cu ele, cel mai greu era ca nu mă mai puteam privi în ochi aşa cum o făceam înainte. Mă simţeam de parcă lumea îşi golise scrumiera in sufletul meu.
La început pumnii în perete au fost ca un joc dulce faţa de suflet dar necinstit faţă de carne. Cu timpul dulcele s-a întinat, durerea a devenit unicul scop şi unica forţă legiuitoare a pumnilor în perete, forţa care îmi călăuzea drumul spre pierirea prin mine. Un mic pas, atât a fost de ajuns şi degetele au devenit cuţite, picioarele au devenit osânditorii mei iar braţele virtuoşi judecători fără minte, executanţi a-i verdictului nerostit, ştiut dar nerostit.
„Vanitatea, cel mai dulce păcat al omului”.....ce frumos mi-au rămas întipărite în urechi aceste cuvinte, le-am interes, le-am auzit, dar mai târziu le-am simţit.
Prima dată când mi-am înghiţit trufia a fost ca şi cum m-aş fi otrăvit singur, avea aşa cum bănuiam un gust amar, avea gust de frică, avea miros de amar şi formă de spin. Mi-a rămas în gât ca un ghem de care abia puteam înghiţi, şi de cate ori respiram aerul trecea prin ţepi şi şuiera ca un vânt, dădea o senzaţie de usturime, de rece, de dur şi de aspru.
Nici nu mi-am dat seama ce uşor se răspândea în trup otrava mea, otrava mea cu care eu îi otrăveam pe ceilalţi, ca şi cum un şarpe ar putea muri de propriul său venin, ei, uite că se poate. Cine ar fi crezut ca un om cazând în propriul său noroi se poate murdări, că o suliţa făcuta de mine îmi poate străpunge chiar sufletul meu, cine ar fi crezut că sângele meu va fi otrava mea?
Am început să visez visele, şi le visez aşa cum s-au derulat ele , ca micile eşecuri devenite marile imposibilităţi ale mele, micile grăunţe ale neputinţei pe care le-am înghiţit cu sau fără voia mea.
Când am pierdut aproape tot ce aveam a fost o mare durere care curgea prin mine ca un curent, un curent zumzăitor, zgomotos care parcă gemea de plăcere. Când am pierdut ceea ce nici măcar nu aveam a fost ca şi cum m-i s-au tăiat picioarele şi mâinile şi am fost lăsat să alerg cu cei mai bun atleţi ai lumii şi să încerc sa-i înving. În cele din urmă, acum, când îmi dau seama că voi pierde ceea ce nici măcar nu mi-am dorit încă, ceea ce mi-aş fi dorit să fie, e ca şi cum pot privi prin mine cu ochiul liber şi să nu văd altceva decât un nor de fum, un ghem de apă , un pumn de aer aruncat în lume cu frică.
Privind în jurul meu îi vad pe ceilalţi care se uită la mine şi nu mă cunosc, nu mă recunosc, nu mă mai ştiu, şi asta doare cel mai mult, eu nu mă mai recunosc şi eu nu mai sunt sigur de existenţa mea. Mă simt ca o rămăşita a unui ceva , ca o amintire a mea, ca un lucru devenit fapt al amintirii, un ideal mort înainte de a se naşte!
Si totuşi daca omul sfinţeşte locul, atunci cum se face ca exista iadul?

Publicat de: Florin B la data de: 07-08-2008, 3:56 pm
Cuvinte cheie: oglinda