La izvorul binecuvântat

-Bună ziua !
-Bună ziua ! ni s-a răspuns.
-Mai are izvorul apă şi pentru noi ? Am întrebat în glumă.
-Da, cum să nu.
-Are pentru toată lumea, răspunse un bărbat între două vârste care împreună cu soţia lui umpleau cu apă sticlele şi bidoanele ce le aveau la îndemână.
-Vine apă, dar cam încet, mai comentă cetăţeanul întrebat.
-Pe canicula asta nici să nu avem pretenţii, am răspuns.
-Da, aşa este...
Toată scena se întâmplase într-o zi fierbinte de Iulie, mai bine spus pe data de 24-07-2007 la unul din izvoarele binecuvântate de pe valea Sadului, judeţul Sibiu.
Familia cu care am început dialogul era venită din Polonia, după numărul maşinii staţionate pe şoseaua din apropierea izvorului.
Doamna nu ştia româneşte, dar domnul vorbea bine, cred că el era român de-al nostru. Apa rece şi limpede ca cristalul curgea încet intenţionând parcă să ne reţină mai mult timp în preajma ei răcoritoare. Iar noi setoşii ne-am aşezat pe băncuţa de lângă izvor şi am început imediat un dialog pe diverse teme de parcă ne cunoşteam de când e lumea. Apa curgea încet lăsând tuturor însetaţilor timp să se răcorească, să povestească şi să privească totodată împrejurimile plaiului mioritic de unde izvorul îşi aduna debitul vital.
Cerul senin ca sticla şi canicula de afară nu au reuşit să fure întru totul vlaga verde a pădurilor de brazi din jurul nostru, nici cântecul răsfăţat al păsărilor, nici răcoarea râului Sadu care curgea liniştit la picioarele izvorului şi nici limbuţia trecătorilor cu care intrasem în vorbă salutându-ne fără să ne cunoşteam. În timp ce eu cu priviririle muşcam fără nesaţ din frumuseţea peisajului înconjurător, la gura izvorului se făcuse rând mare de oameni.
-Bonjour ! Bonjour ! Bonjour Ne salutase la un moment dat doi bărbaţi francezi şi o tânără franţuzoaică coborâţi dintr-o maşina frumoasă parcată pe marginea şoselei.
-Bonjour ! am răspuns. Apropiindu-se de noi unul din francezi ne întrebă:
-L’eau est potable ?
-Oui, est tres bonne et tres, tres potable, am răspuns în glumă .
Francezii au rămas plăcut surprinşi de răspuns şi au început să dialogheze cu noi, care ne chinuiam să ne amintim de franceza învăţată la şcoală.
Apoi au început să filmeze împrejurimile izvorului exprimându-şi încântarea pentru acele locuri minunate la fiecare pas, pe lângă care noi cei din zonă trecem superficiali, fără să preţuim valoarea lor naturală şi gratuită.
-C’est la Roumanie am zis la un moment dat, către unul din francezi.
-Oui, c’est la Roumanie...
-C’est un pays tres beau.
În tot acest timp un cetăţean mai şcolit pe care îl cunoşteam din vedere şi care era lângă mine îşi făcea reproşuri că nu-şi mai amintea nimic din franceza învăţată şi se uita cu râvnă la noi care cât de cât ne descurcam.
-La mărinimia izvorului s-au mai ataşat între timp doi ciobani coborâţi dintr-o căruţă plină cu lucruri necesare meseriei lor, printre care şi un berbec mare condamnat la ceaun după părerea mea. Auzind francezii vorbind cu noi, unul dintre ciobani după ce sărise sprinten din căruţă intră în vorbă cu ei.
-Bonjour mademoiselle,
-Bonjour messieurs
-Bonjour, bonjour, îi răspunse francezii
-Etes-vous en voyaje ? întrebă unul din ciobani
-Oui,
-Venez avec moi, zise ciobanul către tânăra domnşoară
-Ou ? întrebă franţuzoaica.
-Venez, venez...Şi le făcuse cu mâna francezilor să se apropie de căruţă.
Când au văzut francezii căruţa trasă de cai, berbecul cu coarnele mari răsucite tolănit în spatele căruţei şi colac peste pupăză ciobanul original vorbind franceză au început să filmeze foarte interesaţi totul, inclusiv pe stăpânii căruţei.
La un moment dat, unul din ciobani, foarte îndemânatic, puse şaua pe unul din cai şi invită tânăra domnişoară să urce sus. Franţuzoaica surprinsă de invitaţie ezitase pe moment, privindu-şi întrebător însoţitorii, dar ciobanul se apropiase de ea bărbăteşte o luase în braţe, îi puse mâna în şezut şi o ridicase ca pe un fulg în saua calului.
-Il est agreable a cheval ? o intrebă ciobanul râzând.
-Oui, est tres agreable...
Tânăra domnişoară abia când se văzuse sus pe cal se dezmeticise bine ce i se întâmplase.
Din nou filmări, râsete fericite împreunate cu ale privitorilor rămaşi cu gura căscată de îndrăzneala ciobanului...
Ce să vă spun, se încinsese o atmosferă minunată de nu ne venea să mai plecăm din loc, iar apa izvorului curgea încet peste bidonele pline uitate de noi pentru o bucată de vreme.
-C’est la Roumanie...
De la unul din cetăţenii ce stăteau la rând, francezii au primit cadou un bidonaş umplut cu apă, de care s-au bucurat foarte mult, pentru că ei staţionase la izvor doar pentru a se răcorii pe moment. După toate cele întâmplate am rămas cu o stare de bine minunată, transmisă probabil de francezii foarte mulţumiţi şi încântaţi de ospitalitatea localnicilor.
-Au revoir, au revoir, merci pour tout.
-Merci, merci ne salutaseră îndreptându-se către maşina lor.
-Au revoir,
-Bon voyaje !
-Vous avez un beau souvenir de la Roumanie, mai adăugase ciobanul.
C’est la Roumanie, spuneau din mers francezii cu braţele deschise vrând parcă să mai îmbrăţişeze o dată cu noi cu tot peisajul înconjurător.
Apoi au plecat salutând şi filmând în continuare de pe geamul maşinii tot drumul, împrejurimile acestuia şi turma de bivoli negri ca dracii care tocmai le ieşiseră în cale dându-le din nou ocazia să mai facă o haltă de curiozitate.
Eu am rămas pe gânduri zâmbind cu subânţeles după toată scena ce s-a petrecut în faţa mea.
Domnul şcolit nu-şi mai amintea o boabă franceză, noi câţiva am mai rupt cât de cât, câte un cuvânt, două, iar ciobanul nostru în cisme de cauciuc, soios din cap până în picioare, care-şi uitase probabil când s-a barberit ultima oară şi care la prima vedere părea un analfabet, ne-a dat o lecţie la toţi cu franceza lui şi cu amabilitatea cu care a întâmpinat francezii de ne-a lăsat mască. Am plecat şi eu de la izvor către casă marcată de starea de bine pe care nu o mai simţisem demult şi cu nevoia patetică de-a transmite mai departe această simplă întâmplare cu spirit deosebit de profund. Şi încă o dată mi-am dat seama cât de ospitalier este românul nostru şi ce gazdă perfectă este la nevoie. Românul tot român e până moare, mi-am zis în sinea mea. Şi încă ceva de necontestat, omul nu poate fi niciodată caracterizat corect la prima vedere şi nici după hainele care le poartă.
-Au revoir mon amie,
-Au revoir.
-A bientôt.

24-07-2007

Publicat de: Mahok Valeria la data de: 05-05-2011, 11:15 pm
Cuvinte cheie: Întâmplari adevarate