M-am văzut şi studentă… la Jurnalism, pe deasupra. Ce caut eu aici? Greu de spus! Întrebarea e dacă există vreun om pe lumea asta care ştie de ce l-a adus viaţa unde l-a adus. Dacă există, îl poftesc să mă iniţieze şi pe mine în arta asta de a trăi pentru că eu una am cam început să cred că nimeni nu ştie să trăiască cu adevărat, cu atât mai puţin eu.
Dar să lăsăm filosofia pentru că sunt la o vârstă prea fragedă ca să mă plâng că viaţa e nasoală (bine! Urâtă, ca să vorbesc în termeni mai puţin argotici), deşi viaţa nu e tocmai cum mă aşteptam eu să fie. Nu tu feţi frumoşi, nu tu haine de firmă, nu tu vilă, nu tu piscină sau jacuzzi. Ce ar trebui să fac ca să le am? O da! Răspunsul e simplu. Am trei variante: fie să mă prostituez, fie să fiu necinstită (oamenii corecţi sunt fraieri; cel puţin, aşa mi-a şoptit mie o păsărică), fie să pup în partea dorsală (ca să nu folosesc din nou argoul), pe cine trebuie. Cum nu arăt prea bine şi nu vreau să-mi bat joc de corpul meu, cum mama m-a învăţat să nu pun mânuţa pe ce nu-mi aparţine şi cum chestia cu pupatul mă înspăimântă, nu-mi rămâne decât să fac facultatea… de Jurnalism.
De ce neapărat jurnalism? Pentru că pur şi simplu îmi place ideea. Nu pot minţi şi să mă apuc să spun că de mic copil, chiar de la stadiul de bebeluş am visat eu asta. Când eram mică, mă visam medic chirurg pentru că mi-ar fi plăcut să mă joc cu bisturiul sau cuţitul (tot aia) şi mama nu-mi dădea voie. Apoi poliţistă pentru că mi-ar fi plăcut să dau scatoalce (în mod legal) oamenilor care mă scoteau din pepeni şi credeţi-mă… erau mulţi. Fiind mai durdulie, grasă de-a dreptul (de ce să nu recunosc?), mi-ar fi plăcut să-i bat pe toţi, pe rând, pentru că râdeau de înfăţişarea mea ( Sunt o complexată! Şi ce? Cui nu-i place să nu mă privească… nu că m-ar privi prea mulţi). Apoi mă visam Sailor Moon (ştiţi voi… desenele acelea japoneze cu cinci fete care salvau mereu situaţia). Nu! Scufiţa Roşie nu m-am visat niciodată, deşi am văzut la Taraf Tv că multe autoproclamate cântăreţe de manele (o muzică, dacă se poate numi muzică, pe care nu am putut-o niciodată înţelege. Probabil nu sunt eu în pas cu moda.), o fac (se visează Scufiţa Roşie, bineînţeles. La ce vă gândeaţi?).
Aşadar şi prin urmare, jurnalistă m-am văzut abia prin clasa a V-a. Tipele acelea arătoase de la televizor ( fătucile, cum le numeşte Mircea Badea), cu microfonul în mână, trimise prin tot soiul de ţări şi oraşe mai mult sau mai puţin exotice, mă fascinau. Ce? Voiam şi eu să evadez din monotonia oraşului (mai bine spus orăşelului) meu natal: Târgu Frumos. L-am proclamat Fundătura Speranţei. Aici totul e mort: strada, maşinile, parcul. Nu se întâmplă niciodată nimic, nu se schimbă niciodată nimic şi oamenii rămân mereu aceeaşi, cu aceleaşi idei învechite din vremea când bunica era şi ea fecioară.
Deci… Iată-mă! M-am văzut studentă! Trebuie să recunosc că m-a speriat la început idea. Cum? Nu mai am 18 ani? Nu mă mai aşteaptă Bacul? Nu o să-mi mai spună mama: la ora 10 eşti în casă, că de nu…? Nu o să-l mai studiez pe Eminescu? Gata cu majoratele? Super tare! Şi totuşi, profii de la Universitate m-au cam speriat, puţin. Par să ştie atât de multe lucruri, iar eu, dacă înainte mă simţeam fără de importanţă, acum mă simt ca o furnicuţă ce poate fi strivită în orice moment (iar folosesc metafore…). Deci… Profii sunt un pic, doar puţin, înfricoşători. Seninătatea cu care ne-au spus că ar trebui să citim minim trei cărţi pe săptămână m-a lăsat mască (Şi cu viaţa socială cum rămâne?). Nu mă înţelegeţi greşit. Eu una ador să citesc; chiar îmi plac foarte mult literatura, filosofia, psihologia şi istoria. Dacă vă întrebaţi ce caut eu aici în contextul în care îmi plac alte domenii… Răspunsul e iarăşi simplu: jurnalismul înseamnă toate acestea la un loc. Să ştii câte puţin din fiecare nu strică. Recunosc! Sunt încă o visătoare, deşi nu mi-am primit norişorii roz promişi în copilărie. Viaţa e grea! E o luptă, cu tine însuţi în mod special. Aşa că… Voi lupta! Cu toate cele n-şpe mii de teorii ale comunicării care îmi vor permite apoi să-mi îndeplinesc visul: să scriu! Despre ce văd, despre ce simt, cum simt şi nu numai eu, şi oamenii din jurul meu. Si acum visul cel mai ascuns: vreau să profesez un soi de jurnalism cultural. Să împing lumea să citească, să aprecieze din nou teatrul. Suntem noi români, suntem noi săraci ( nu mai săraci ca alţii), dar nu atât de săraci încât să renunţăm la adevăratele valori (bineînţeles de Gigi Becali, Monica Columbeanu şi Simona Sensual, cred că ne putem dispensa fără nicio pierdere, nu?).
În concluzie… aştept sesiunea! (mă rog, examenele). Până atunci hai să ne distrăm! Nu mai avem noi 18 ani, dar avem 20. Hai să mai visăm şi să încercăm să facem ceva cu visele noastre, până nu va fi prea târziu şi pentru noi.

Publicat de: Rotaru Carmen Ana la data de: 01-11-2009, 8:59 pm
Cuvinte cheie: jurnalism | student