# Atâta tăcere şi totuşi această piatră de care-mi sprijin tâmpla are în ea, ca-ntr-o sală de bal, milenii din viaţa şi moartea stelelor…

# Fiecare om cu timpul său, cu ferestrele şi uşile sale.

# Merg uneori în afara sufletului ca pentru a-i aduce pâine şi cireşe. Merg să privesc lumea printr-o tăcere care înfloreşte, pentru că e natură, sunt suflete…

# Despre tine, sufletul clipelor mele, rostesc toate străzile cu nume de poeţi sau violonişti. O rostire cum acordurile tuturor orchestrelor lumii plutind alb deasupra oraşului mării.

# Dacă mai sunt, dacă m-am dus de mult, nu mai ştiu. Tu eşti încă sufletul meu şi e poezia.

# Ochiul poetului e de pasăre şi gâză, inima de frunze, de drumuri.

# Poezia – se leagănă suflete de fluturi pe un fir de acarian fără pic de grosime şi ning petalele corcoduşilor şi caişilor peste creştete de îngeri şi paşi de umbre.

# Sunetul acesta de chitară adus de ploaie e o uşă – lumile din spatele lui pătrund în tâmple sau zăbovesc pe mâna care scrie ca nezborul de câteva clipe al unui fluture atât…

# O, voi, oraşe cu atâtea suflete-viori, chitare…, se pleacă stelele înseşi să vă asculte… O, voi, păduri şi câmpuri, drumuri, parcuri, grădini, ape, steiuri, nori, ceruri, cum îmi cântaţi în suflet când plouă şi e aprilie deschizător de miresme pure peste durerile lumii…

# Zare cu zare desface sufletul spre marea dintâi, pentru a căuta şi mai departe sub lumina aceasta a ochilor tăi înapoi, înainte.

# Dacă te iubesc… vor spune lumii etern zările. A fost să te întrupezi din privirea mea pironită pe ele. Sufletul îşi chema sufletul.

# Trecem prin noi cum lumina soarelui înapoi, trecem spre masa la care încercam să ajungem (Poate pentru a scrie ca acum, deşi nu ştiam, şi pentru că nu ştiam, dar aveam groaznic de multă curiozitate să vedem cât mai sus, trăgeam feţele ei asortate cu ceva dinăuntrul casei ori doar cu aerul bogat în anotimpuri de afară, cum am fi tras spaţiul-timp de pe toate cerurile întoarse cumva, să ne minunăm o clipă-două de o înfloritură ori un nasture, apoi să mergem pe el, vrând parcă să vedem dacă rezistă. Cum nu se rupea, alergam, împiedicându-ne în erele lui, spre lumi mai sus sau mai departe. În urmă, se vedea totdeauna viitorul, dar doar până când cineva aşeza totul cum fusese înainte.)

# Cea mai frumoasă iubire e a visătorilor altruişti… în ea nu supui, nu impui, nu eşti sclav, nu ţi se impune, e şi scrii o eternă curată poezie...

# Şi celei mai stresante situaţii îi poţi râde în faţă. Nu e nimeni făcut să reziste continuu la biciuirile psihice ale vieţii sale şi ale altora.

# Mândria personală e, de multe ori, cel mai mare neprieten al nostru. Un om deştept luptă cu ea şi rămâne demn.

# Câţi dintre noi ne formăm copiii să fie oameni demni, liberi? Câţi îi pregătim conştient să fie sărmani? De câţi oameni demni, liberi au nevoie societatea, lumea?…

# Libertate e atunci când ai condiţii pentru o existenţă demnă. Liber cu adevărat eşti atunci când ai scăpat de toate frustrările.

# Realul – o pojghiţă de lumină pe care ne animăm sufletele imaginând fel de fel de obiecte şi fiinţe pe care, dintr-un impuls pătimaş ori atavic, le iubim sau le distrugem.

# Prea multă viaţă înseamnă multă degradare. Mai bine puţin şi bun, demn.

# Adevărurile se văd prin ferestrele fiecărui om în alt spectru.

# Sunt ceea ce fac. Îmi repet asta în fiecare zi. Nu râdeţi: şi dumneavoastră. Existăm prin aceste file „scrise”, care se imprimă cumva etern critic în substanţa efemeră a timpului.

# Un bătrân cu Alzheimer e ca un stat în perioadă lungă de criză economică – se pierde mult şi oricum totul e de rahat!…

# Urâtul e doar o luminare disproporţionată a realului la care oamenii contribuie cu mult sârg.

# Flămânzi, sătui, toţi trecem – important e cum se va vorbi despre noi după cinci, zece ani, dacă…

# Şi celei mai stresante situaţii îi poţi râde în faţă. Nu e nimeni făcut să accepte continuu biciuielile psihice ale vieţii sale şi ale altora.

# Să cazi atât cât să poţi să te ridici singur. Dependenţa de ajutor e o latură a existenţei pe care aproape toate celelalte vieţuitoare o folosesc foarte rar. Nu pentru că n-ar avea raţiune, ci pentru că, dacă nu reuşeşti să te ridici la timp, devii hrană altor surate sau nesurate.

# În politică mijloacele sunt ori nu sunt scuzabile, greşelile gramaticale sunt de necomis: spun direct şi dur despre educaţia, despre inteligenţa vorbitorului. La fel de dur spun despre noi cei din creaţia literară.

# Sunt jalnici sărmanii care îşi vând speranţele pentru o masă îndestulătoare o bucată de zi sau o găleată… şi un trai infim mulţi ani. Mai jalnici sunt însă cei care îi cumpără. Ei nu se pot baza pe merite.

# Greşelile vieţii se adună toate în anii bătrâneţii şi aşa grei.

# Mintea – un executant uneori prea visător şi o raţiune căreia i se supune. Nu e loc de revolte, de nevigilenţă într-o existenţă responsabilă.

Publicat de: Mariana Fulger la data de: 15-04-2011, 3:49 pm
Cuvinte cheie: într-un strop de viata | (gânduri personale) | mariana fulger