Insomnii

La ceas de seară, când gândurile încep a străbate jumătatea vieţii cea plină de amintiri... mă-ntreb... când au păşit prin mine atâtea decenii...? În astfel de momente mă simt ca atunci când ploile nu plângeau (încă) înăuntrul meu, ci doar pe asfaltul înfierbântat de soarele... care parcă se răzbunase toată dimineaţa, arzând umbrele copacilor dornici de viaţă. Îmi fericeam tălpile goale în băltoacele cele mai fierbinţi, bătătorind copilăria. Oamenii ieşeau din curţi, grăbiţi, căutând să-şi termine treburile pe care cerul binevoise a le amâna. Ştia el, cerul, că doar duminicile se odihnesc şi... din când în când îi obliga să-şi tragă sufletele. Pe vremea aceea nu mă-ntrebam cum de ei, adulţii, nu se opreau niciodată să dezlege misterul curcubeului. Îl priveam cu verdele meu de copil, admirând coloritul, de parcă atunci descopeream universul. Însă perfecţiunea necuvântătoare nu părea a-mi spune ceva, pe atunci. Senzaţia de căldură care străpunge tălpile, parcurgând fiecare por o mai descopăr şi astăzi în clipele de fericire, încercând din răsputeri să adun picăturile. N-am mai privit un curcubeu de atunci. De când iarba împrospătată de lacrimi binecuvântate îmi mângâia călcâiele. De când duzii îmi ridicau drumuri nebănuite spre înălţimi. Acum, tălpile îmi sunt îmbrăcate în tocuri pe care ploaia caldă a verii nu le mai recunoaşte, strigându-mi din străfundurile pământului... pielea fină a piciorului de copil. În zadar privesc cerul până îmi dau lacrimile, în căutarea adevărului. Perfecţiunea lui s-a rătăcit pe undeva, prin viaţă. Azurul nu mai îmbracă straie de sărbătoare ori... tocurile sunt mult prea înalte ca să poată simţi culorile curcubeului. Uneori... mi se face dor de o bucată de asfalt fierbinte, în care să pot turna o picătură de linişte, dintr-un crâmpei de culoare agăţat de un colţ de nor...
Amintirile m-au aruncat din nou către miezul de noapte, care nu se sfieşte să-mi picure nesomn alternat cu griji pentru cei dragi, în ceşcuţa din care ultimele guri de cafea strigă cu disperarea mută a unui suflet părăsit în faţa altarului. Cu timpul, oboseala devine ea însăşi obositoare şi fumul dezamăgirilor îl confund, câteodată, cu fumul de ţigară impregnat în pereţii bucătăriei, pe care îi zugrăvesc o dată la două luni. Ce simplu ar fi dacă aş putea proceda la fel şi cu cei ai sufletului... unde urme de tălpi şi scrijelituri adânci dau impresia unei peşteri în care natura şi-a spus cuvântul. Mă-ndrept spre dormitor, locul de unde îmi iau de fiecare dată... puterea. Dumnezeule... cât au crescut! Adevăratele mele realizări îmi smulg lacrimi de mândrie. Dau într-o parte draperiile de culoarea untului cald şi luna leagănă somnul cel mai drag din lume. Mă aşez, turceşte, pe mochetă şi îmi privesc, instinctiv, mâinile. Din ele îmi zâmbesc gânguritul şi plânsetul celor două perechi de ochi care acum se uită după fete. Mirosul de lapte crud şi balsamul pielii catifelate îmi vor sta mărturie, chiar dacă ridurile acestor palme se vor transforma în şanţuri. Mulţi oameni mi-au intersectat traiectoria vieţii. Multă iubire am revărsat asupra multor ochi, care poate mâine mă vor uita. Cu făşii de suflet am bandajat multe răni ale vieţilor. Dar partea lor a rămas intactă şi aşa va rămâne până la capătul drumului. Aceştia sunt ochii care mâine îmi vor întoarce privire. Acestea sunt buzele care mâine îmi vor întoarce cuvânt. Acestea sunt sufletele care mâine îmi vor întoarce iubire. Sunt conştientă că într-o clipă aş putea pierde tot. Aş putea pierde prieteni, iubiri, sentimente ori lucruri materiale. Însă... plinul braţelor, aparent firave, nu mi-l poate lua nimeni. Îmi zboară privirea pe etajera plină cu cărţi şi caiete. Pe raftul de sus, înşirate în ordinea primirii, strălucesc diplome de tot felul. Fiecare, purtând un surâs al lor şi un sărut al meu. Printre ele tronează amintiri din tabere de vară strânse de-a lungul anilor. Nu voi înţelege niciodată de ce religia spune că iubirea pentru Dumnezeu trebuie să fie primordială în viaţa unui om. Nu neg Sfintele Scripturi. Însă... n-au fost scrise de oameni? Ei n-au avut copii? Nu hulesc divinitatea şi nu ştiu dacă voi fi judecată de feţe bisericeşti, de semeni şi nu numai... Dar ştiu că există pe lume doi bărbaţi care mi-ar oferi luna de pe cer...!
Îmi ridic amorţelile, sprijinindu-mă de marginea patului şi cearşaful dezgoleşte somnul unui picior, căruia îi sărut moliciunea şi căldura, luându-mi de aici certitudinea că nu sunt singură în luptă.
Acum... te pot înfrunta, viaţă!!!

N. D.

Publicat de: Nina Dinu la data de: 27-01-2011, 8:29 am
Cuvinte cheie: lastari | dragoste