Prin pâcla dimineţii mohorâte
Îmi târăsc paşii şi tuşesc urât.
Văd oameni trişti şi feţe abătute
Şi-aş vrea să mor, iar să mă nasc –
S-o iau de la-nceput.

Să fiu copilul care, cu nişte ani în urmă,
Râdea zglobiu pe pajişti cu iarbă de smarald…
Azi sunt prea trist, aicea, amestecat în turmă
Şi ochii mei de jale, de febră, veşnic ard.

Cu capul tuns chilug, cu ochii strălucind,
Să fiu iar ţâncul care pe uliţi alerga
Prin praful verii sfinte, a ploaie mirosind
Să fiu copilul vesel, cu ochi de peruzea.

Să fiu iubit de mama, la fel ca înainte,
Să n-am nici griji, nici patimi, nici dorinţi,
Să fiu puştanul care, nicicând n-a fost cuminte –
Cum niciodată-n lume copii n-au fost cuminţi.

Duminica-n amiază bunica să mă strige
Să-mi dea zarzări sau mere, sau poate nişte bani
Şi tata să mă-nveţe ciupercile a frige
Sau coasa-n mână-a ţine, sau cântec de ciobani.

Iar iarna, lângă focul cu lemnele trosnind,
S-ascult poveşti cu zâne, cu zmei şi cu pitici.
În timp ce tata-njură, pe afar-trebăluind
Să stau lipit de mama, în torsul de pisici.

…Trecute-s toate-acestea - în amintiri rămân…
Copilul de altădată-i la rândul lui, părinte.
Din ce în ce mai tragic, mai trist şi mai bătrân –
Eu sunt copilul care nicicând n-a fost cuminte.

Tweet

Publicat de: Boris Ioachim la data de: 16-03-2009, 9:18 am
Cuvinte cheie: copilarie | amintiri

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii