În parc

Bătrânul se-apropie cu paşi domoli de banca de lemn, vopsită-n verde-negru, de la marginea aleii principale a parcului. Îşi trecu palma de câteva ori, printr-un gest reflex, peste scândurele paralele, deşi acestea păreau bine lustruite de alte zeci de pantaloni, fuste ori… alte articole vestimentare, ce se perindaseră pe suprafaţa lor, înainte să ajungă el aici.
Se aşează cu mişcări lente, impuse de o prudenţă firească la care-l obliga de ceva vreme, neîncrederea în mobilitatea tot mai scăzută a articulaţiilor sale octogenare.
Vântul răcoros ce-adie binefăcător printre crengile copacilor, imprimând o mişcare tremurată frunzelor pleoştite parcă de arşiţa verii, îi dezmiardă plăcut faţa şi gâtul şi-i clatină imperceptibil câteva şuviţe albe de păr, scăpate neglijent de sub pălăria subţire vară.
Răsuflă uşurat când se văzu aşezat comod pe scândurile rigide ale băncii şi-l căută cu privirea pe Bobiţă, care, eliberat temporar din lesă, zburdă fericit, când pe asfaltul crăpat al aleii, când pe iarba tunsă scurt de pe marginea acesteia, ridicând delicat piciorul, ca pentru un salut ştrengăresc, în dreptul fiecărui copac ce-i iese-n cale.
Gândurile i se-nvălmăşesc în minte necontrolat, ori având poate un control abisal, pe care el n-are cum să-l perceapă. Acolo pe bancă – aceasta sau oricare alta pe care-o găsea liberă – îşi petrecea două-trei ore în fiecare după-amiază, lăsându-şi gândurile să alerge nestingherite prin acei aproape optzeci de ani ai existenţei sale, răscolind în voie amintiri plăcute ori neplăcute, vesele sau triste.
Îl uimea claritatea cu care, de la o vreme, mintea sa îi dezvăluia amintiri demult uitate, ca şi când acestea s-ar fi petrecut zilele trecute. De-aseară începând însă, în chip neînţeles, îi revenea obsesiv în minte un dialog purtat recent cu Bobiţă şi pe care şi-l amintea aproape cuvânt cu cuvânt. „Ştii Bobiţă – îi spusese bătrânul cu câteva zile în urmă năstruşnicului cocher roşcat, după ce-i isprăvise de povestit o întâmplare veselă, de pe vremea studenţiei sale – că se spune cum că muribunzii, înainte să-şi dea ultima suflare, retrăiesc cu claritate, toate momentele importante ale existenţei lor? Nu ştii! De unde să ştii tu, căţel bleg?”, iar căţelul bleg, stând întins pe-o parte, pe canapeaua maronie, decolorată de vreme, cu ochii închişi şi respirând sacadat, mai mişca spasmodic, la intervale inegale de timp, dintr-un ciot de codiţă, ca semn că-l asculta cu mare atenţie. „Bătrâneţea, reluase el, dornic să-l lămurească pe deplin pe interlocutorul său canin, este tot o stare similară cu aceea a muribundului, doar că e mult mai lungă… uneori dureros de lungă… Iar muribundul din această categorie are timp să-şi proiecteze pe ecranul memoriei sale, filmul amănunţit al întregii lui vieţi şi chiar să revadă de nenumărate ori anumite scene, de care, dintr-un motiv necunoscut, se arată de-a dreptul obsedat subconştientul său.” Bobiţă-l ascultase-n continuare cu toată atenţia, iar după respiraţia lui constantă, bătrânul înţelesese că acesta nu avea de făcut nici un comentariu la discursul său morbid. Ţinuse totuşi să-l liniştească, chiar dacă nu părea să fie nevoie, că el, „căţelul bleg” nu trebuie să-şi facă griji pentru că, în ceea ce-l priveşte, totul este aranjat, iar coana Vetuţa, vecina de la etajul doi, va prelua imediat custodia… dac-o fi să se-ntâmple…
–Bobiţă, vino-aici! Vino-aici imediat, blegule! se răţoi bătrânul, fără a se ridica de pe bancă, la căţelul ce se tăvălea încântat în iarba măruntă; proceda aşa, de regulă, când în locul respectiv descoperea ceva urât mirositor.
Animalul îşi întrerupse plăcutul ritual atunci când simţi supărarea stăpânului şi se apropie spăşit de banca pe care stătea acesta, unde-şi supuse spinarea păroasă unei scurte inspecţii olfactive, tactile şi vizuale. Din fericire, nici unul din aceste simţuri nu descoperi nimic în neregulă pe blana lui Bobiţă şi nici în aerul ce-l înconjura, aşa că bătrânul îl îndemnă să-şi continue zbenguiala, după ce-l mângâie afectuos pe cap.
Totdeauna, mai devreme sau mai târziu, prin noianul de gânduri şi amintiri ce-i invadau mintea, acolo pe aleea din parcul senectuţii sale, îşi făcea apariţia, mereu vesel şi optimist, chipul drag al Elvirei, necredincioasa lui soţie. „De ce-mi spui necredincioasă?”, îl întreba ea uneori, în lungile lor dialoguri imaginare diurne sau nocturne, pe care le purtau, de trei ani încoace, de când aceasta se stinsese discret, în urma unui atac de cord, într-o dimineaţă mohorâtă de toamnă. „Pentru că m-ai părăsit!”, îi răspundea el, trist. „Oare nu nevestele necredincioase-şi părăsesc soţii? Oare nu o soţie necredincioasă încalcă jurământul făcut soţului ei în ziua cununiei, de a-i fi pentru totdeauna alături, la bine şi la greu?…”. Ea se justifică întotdeauna în acelaşi mod şi cu-aceeaşi figură candidă şi zâmbitoare: „…până când moartea ne va despărţi!..., atât ţinea angajamentul, Anghele!” Reproşurile lui din acele clipe, nu sunt acide şi răutăcioase, ci doar amare, pline de durere. Apoi el încheie, invariabil, acest gen de discuţie cu un soi de resemnare demnă: „Da, Elviră!… Şi, inevitabil, ceea ce ne-a despărţit, ne va uni cândva, din nou!”
Într-un târziu, când amurgul cuprinde ca-ntr-o îmbrăţişare, oraşul, cu parcul lui cu tot, bătrânul şi căţelul, în mersul lor domol, părăsesc aleea devenită întunecată şi se-ndreaptă agale spre oceanul de tristeţe şi singurătate, ce-i aşteaptă acasă.
*
* *
Câteva zile mai târziu, o bătrânică-n strai cernit şi-un cocher roşcat, la oră târzie după prânz, când căldura toridă de peste zi se-nmoaie, păşesc agale pe aleea principală a parcului. Căţelul, deşi liber din lesă, merge cu capul plecat în urma femeii, măturând parcă asfaltul cu urechile mari şi clăpăuge, fără a „saluta ştrengăreşte” copacii de pe margine, oprindu-se doar să miroasă atent asfaltul crăpat din dreptul fiecărei bănci, ori să cerceteze brusc înviorat, vreun purtător de pantaloni şi pălărie…

Publicat de: Gogu Liviu la data de: 01-01-2012, 2:59 pm
Cuvinte cheie: proza scurta | povestire