Iubito, ştii, ne-a potopit minciuna,
Cum potopeşte-n toamne iarba, bruma…
Eu mint – tu minţi, e-un joc stupid, aparte –
Ceva-ntre nepăsare şi-ntre moarte.

Şi ne iubim c-o patimă absurdă –
Goală de gânduri şi la lacrimi surdă;
Îmbrăţişarea ni-i încrâncenată
Şi sărutarea-ntruna, ni-i scuipată

De-înţepătoare vorbe otrăvite
Care ne strâmbă gurile sleite…
Căci, în răstimpuri, născocim cuvinte –
Cuvântul meu te doare – al tău mă minte.

Tu-mi spui, mereu, că o să pleci departe,
Eu îţi vorbesc, cu ură, despre moarte…
Tu râzi – dar râsul tău e de faţadă,
Eu tac şi-mi spun, în gând, cât eşti de fadă.

E un mileniu – dacă nu mai bine –
De când aveam ochi numai pentru tine…
Tu, pentru mine, erai totu-n toate –
Iubirea o numeam „eternitate”.

Eram frumoşi… doi zei, sfidând, chiar, timpul -
Căci, primăvara – unic anotimpul –
Noi îl trăiam, arzând, clipă de clipă…
Dar timpul ne-a zdrobit cu-a sa aripă,

Rupând în două nevăzuta punte
Ce ne unea – punând în loc un munte…
De plumb ni-s sentimentele - aşa grele,
Că nu-i vreo şansă să-nălţăm spre stele

Vreo rugăciune care să ne-mpace…
Nici eu, nici tu, nu mai putem întoarce
Nici ani, nici ore – nici, măcar, secunde,
Ca, în vreun fel, iubirea să inunde

Cu limpezi ape, calme şi albastre –
Goale-împietrite trupurile noastre…
Trecutul – e trecut, nici o instanţă,
Nu poate să ne dea strop de speranţă.

Suntem urâţi – amanţi robiţi de ură,
Plini de minciuni din tălpi până la gură
Şi pân’ la creştet plini de îmbufnare –
Doar, câteodată-un sentiment ne doare:

Ceva ciudat – o urmă de visare,
Ce repede se îneacă-n nepăsare,
Căci e un bob de argint, din amintire –
De când eram o singură gândire.

…Şi reluăm, cu aceleaşi roluri, jocul –
E-un joc ce arde totu-n noi ca focul
Ce mistuie, sub arşiţe, câmpia,
Lăsând în urmă scrumul şi pustia

De parcă-n noi au năvălit tătarii,
Lăcustele, omizile şi carii…
E-o răutate-n doi, care stârpeşte,
Tot ce-i frumos – şi cu ochi reci, de peşte

Privim prin noi ca prin alb-transparente
Geamuri de sticlă, cu priviri absente,
Cu trupul şi fiinţa răvăşite –
Două paiaţe-adânc nefericite.

„Iubire” înseamnă bunătate, totuşi –
Chiar şi mocirla zămisleşte lotuşi…
Dar între noi e doar singurătate
Şi o răceală cu-adieri de moarte.

…Iubito, ştii, ne-a potopit minciuna –
Cum potopeşte-n toamne, iarba, bruma…
Dar ce tot spun? Afară-i, deja, toamnă –
Şi noi, „iubire”, nu mai ştim ce-nseamnă…

Publicat de: Boris Ioachim la data de: 13-09-2011, 7:24 am
Cuvinte cheie: de dragoste | de ura