Home     Librarie Online     Citate Celebre     Autori Celebri     Proverbe     Cenaclu     Adauga Text Cauta Citate


     HAINA-L FACE PE MĂGAR - back



Fara Poza

HAINA-L FACE PE MĂGAR

Fabulă în şapte tablouri şi epilog


Personaje:

SUGHIŢĂ
NEA POPICĂ
BĂLOSU
PRINŢESA
MOŞ CAPRĂ




Tabloul 1

Drum forestier. Măgăruşul Sughiţă e înhămat la cotiga cu lemne. Alături, Nea Popică.

NEA POPICĂ: Hai, hai, repejor, Sughiţă, că acuş îi noapte! De ne apucă aici, apoi am dat de dracu. Ori ne rup lupii, ori îngheţăm bocnă!
SUGHIŢĂ (gâfâie): Mi-e greu, nea Popică. Nu mai pot.
NEA POPICĂ: Ba să poţi!
SUGHIŢĂ: Zău aşa, tare mă roade hamul. Până şi picioa-rele... Uite cum îmi tremură.
NEA PIOPICĂ: Aşa? Păi nu-i bai, te-nvăţăm noi ce să faci, n avea grijă... (croieşte măgăruşul cu nuiaua)
SUGHIŢĂ: Arş! Auuu! (se opreşte din tras): I-ha, i-ha, i-ha! I-ha, i-ha, i-ha!
NEA POPICĂ: Mă, Sughiţă, tu chiar dinadins vrei s-o iei pe cocoaşă!? Mare păcat că nu-i semeni maică ti. Cu ea mă-mpăcam de minune. Ei hai, dă-i drumul, cât mai îs blând...
SUGHIŢĂ: Aş vrea şi eu, dar nu pot, nea Popică, zău aşa. Nu pot! Când plezneşti un măgar cu joarda, de-ndată îi înţepenesc picioarele dindărăt, cum de-ai uitat? (coboară căpăţâna printre picioarele din faţă): Ui-te la ele, sunt de lemn, nu mă mai ascultă. I-ha, i-ha, i-ha!
NEA POPICĂ (croind măgăruşul): Degeaba, nu-ţi merge cu mine, împiedicatule. Nu mi înmoi tu inima! Mergi, n-auzi?! Mişcă, mă!

Cotiga se pune în mişcare.

SUGHIŢĂ (plângând): Da, mamă, ai avut dreptate, tu voiai să-mi deschizi ochii… Acum văd şi eu: nea Popică-i la fel ca toţi stăpânii. M-a amăgit cu vorba lui, cu mângâiatul... Iartă-mă, mămico… Tu de fapt mă ajutai, ai fi vrut să nu mă doară... Acum da, pricep ce-i viaţa de măgar.
NEA POPICĂ (mulţumit): Aşa mai merge, urecheatule! Ei, vezi? Tot cu joarda, bat-o vina, ne mpăcăm noi...

Tabloul 2

Casa tăietorului de lemne. Şopron cu lemne, grajd, coteţ cu păsări - toate astea într-o curte mică, dincolo de care în-cepe pădurea. Nea Popică deschide larg porţile, băgând atela-jul înăuntru.

NEA POPICĂ: Brrr! (apoi îl desface hamul): Ne ajunge pe azi!... Puţină zăbavă merităm şi noi, botosule. (îl ia de frâu şi-l priponeşte de un ţăruş): Măi, Sughiţă, mă, căposule, ce m-oi face cu tine? Ei da, de-o mârţoa-gă de tras aveam eu nevoie... Dar ce vrei, ăsta mi-i norocul. Femeia mi-a răpit-o boala, copiii mi-s la oraş de-acum... Calul şi măgăriţa mi le-a răpus bu-ba neagră. Numai pe tine te mai am, urecheatule, alea două capre şi ia, acolo, nişte gâşte... (intră în grajd, întorcându se cu un braţ de fân): Ia, mă, Sughi-ţă, că asta ţi-i raţia pe azi. Şi apoi te descurci cu ce mai găseşti şi pe-aici, prin ogradă.
SUGHIŢĂ: Ăăă… Nu mi-ar strica un pic de verdeaţă. Chi-ar aşa, aş paşte pe lângă pădure! Ştiu un luminiş cu iarbă grasă şi dulce ca mierea. Nu mă laşi? Hai, te rooog!...
NEA POPICĂ: Ce? Acum, seara?! Ca să mi te jupoaie lu-pul? Ăla care-mi înhaţă cloşca mai dihai ca vulpea? Smintit aş fi!
SUGHIŢĂ: Mâna ta de fân abia îmi ajunge pe-o măsea, nea Popică. Iar cu Bălosu, lupul, fii pe pace, îl cu-nosc de pe când eram mânz. Nu s-ar da el la mine nici mort, că nu degeaba l-a alungat haita lui. Păi şi mama l-a simţit că-i corcitură, că de asta ne-am împrietenit cu el. Nici n-ai zice că nu-i câine, pe cuvânt.
NEA POPICĂ: Corcit ori ba, dar mie ticălosul îmi fură cloşca de pe ouă! Iar tu vei rămâne acolo unde te-am pus, auzi?! Îs prea sărac să te mai pierd şi pe ti-ne. Şi să nu mi faci vreo boroboaţă, că... ştii ce te aşteaptă!... (şuieră demonstrativ nuiaua): O las aici, poate te mai cuminţeşti când o vezi. (o atârnă de-o ulucă)
SUGHIŢĂ (morocănos): Bine, cum zici mata, nea Popică...
NEA POPICĂ: Ei, gata, hai de-acum să-mbuc iute ceva, că uite, amarnic somn îmi dă târcoale... (cască)

Nea Popică intră în casă.

SUGHIŢĂ: Ce să zic, a obosit doar el... (brusc realizează ceva): Aoleu, precis mă uită afară şi o să dârdâi pâ-nă dimineaţa!... Asta nu, nu, nici mort! Ce-o fi o fi, îi rag sub fereastră, cum mă pricep eu mai bine, până-i sparg geamul. (rumegă ideea): Dar dacă nu…? Şi ce folos? Că de legat tot în grajd o să mă lege, iar la fân oricum n-o s-ajung... Mai bine o las moartă, că tot cu burta goală o să dorm. (pauză) Iar mâi-ne?… Păi cum altfel, de la capăt, dobitocule. Adică iarăşi flămând, tăbăcit cu joarda, fără vlagă-n pi-cioare. Nu, până aici! Nu se mai poate cu aşa viaţă. Ajunge! Nu mai rabd! (se smuceşte, dar legătura rezis-tă): Nu, nu, nu! (se zbate) Mai bine o termin cu toa-te! (la ultima smucire ţăruşul iese din pământ)

Sughiţă dărâmă câteva bârnei şi fuge în pădure.

Tabloul 3

În luminiş. Sughiţă, privind în toate direcţiile, apleacă botul şi gustă iarba.

SUGHIŢĂ (cu gura plină): Mmm… Cum să nu, asta-i iarba ce-mi lipsea!… (mai rupe două smocuri): Mmm, Dumnezeule mare, chiar că-i păcat să laşi nemân-cat un aşa trifoi. Miere, nu altceva! (paşte cu nesaţ): Mmmm, o minunăţie! Ce mai încoace şi-ncolo, o gură de rai! Ăsta e luminişul meu!

Lupul Bălosu apare dintre copaci. Urmăreşte în tăcere fericirea măgăruşului.

BĂLOSU (aparte): Într-adevăr, deci nu mă-nşelau nările… Şi bate-m-ar dacă ăsta nu i Sughiţă, puştiul! (apoi, tare): Care naiba o fi nelegiuitul care ne paşte nouă mândreţea de lucernă?!
SUGHIŢĂ (mai mult fâstâcit decât speriat): Aa, tu erai, nea Bălosule. Pe unde ai fost până acum? Nu mai spe-ram să te ntâlnesc.
BĂLOSU: Oho, stai blând, măi, Sughiţă, că de la o poştă te-am adulmecat! (pauză) Măi să fiu! Stai aşa… (dă ocol măgarului)_ Măi, să-mi pice mie colţii, dar eşti măgar în toată legea! Ca să vezi cum zboară anii…
SUGHIŢĂ: Ai cam albit şi tu, nene Bălosule. Îţi mai merge cu vânatul, cu iepurii? Mai eşti îngăduitor? Că te văd, îţi număr coastele, zău aşa.
BĂLOSU: În aşa sălbăticie tu ce crezi? Cine să-ţi poarte de grijă? Singur am fost, singur am rămas. Ce să zic, poate te-o mai croi el, nea Popică, cu nuiaua, dar măcar la el ai culcuşul tău, acolo sforăi liniştit, fânul ţi-e pus deoparte, apa ţi-e apă…
SUGHIŢĂ (ironic): Chiar aşa! Găinile-găini…
BĂLOSU: Ei, nu, nu fii rău, mă descurc şi eu cum pot, n-am încotro. Păi, lucruri nedemne găseşti în viaţa oricui… Ce vrei, tu n-ai treabă cu lighioanele, cu ji-vinele, n-ai de unde şti cum e. Legea pădurii e una singură şi e bătută-n cuie: „Mănânci ori eşti mân-cat!” Şi n-a iertat încă pe nimeni legea asta. E musai s-o urmezi.
SUGHIŢĂ: Vezi, de-asta nu mă lasă nea Popică să pasc în pădure. Zice că m-ai mânca tu.
BĂLOSU: Eu?! Auzi, cine pe cine. Hă, maică-ta s-ar ră-suci în mormânt. Ce ştie el, bietul moşulică… (nos-talgic): Când am întâlnit-o prima oară pe Crenguţa, ea m-a privit drept în ochi, fără fandoseli şi... al ei am fost! Pe loc, află asta. Şi ţi aduci aminte cum mă ţineam scai de voi, cum fugăream jivinele din preajma voastră?
SUGHIŢĂ: Da, mi-amintesc, aşa e. Tu te plângeai că ţi chiorăie maţele, iar mama îţi arunca pe furiş oasele lui Zuzu, câinele nostru de pază. Parcă te şi văd cum te gudurai şi dădeai mereu din coadă. Da, exact ca Zuzu, n ai fi zis că eşti lup!
BĂLOSU (transportat): Aşa e, aşa e, cum spui, eram altul pe atunci. Ehe, dar ce suflet, ce inimă mare era şi maică ta! Ar fi meritat, zău, orice. Oh, Doamne, mare păcat că n a fost ea lupoaică…
SUGHIŢĂ: Ori tu măgar. Păi nu?
BĂLOSU: Ei, nici chiar aşa… Doi lupi s ar fi descurcat oriunde, n-ar avea probleme cu vizuina, cu prada, cu haita.
SUGHIŢĂ: Ce-ar fi fost, ce n-ar fi fost… Ce-i cu asta? Adineauri spuneai altceva, parcă. Că măgarii au un acoperiş sub care pot dormi liniştiţi, că pe ei nu-i încolţesc sălbăticiunile… (priveşte cu înţeles): Spune-mi, totuşi… Dacă ar fi fost mama lupoaică, cum ră-mânea atunci… cu mine? Cu măgăruşul!
BĂLOSU (depăşit): Ce… Care măgăruş?
SUGHIŢĂ: Cum care? Ăla care-mi seamănă leit. Al cui mai eram eu?
BĂLOSU: Păi, cum altfel, tu erai al părinţilor tăi. Adică puiul nostru! Tot lup, se nţelege.
SUGHIŢĂ: Aha… Vasăzică lup! (râde): Auzi, taică lupule, „dacă şi cu parcă se plimbau în barcă…”
BĂLOSU: Mda, aşa e… Ce vrei, ia visam şi eu măgăriţe verzi pe pereţi… (ridică deodată capul, ciulind urechi-le): Ia taci un pic… Aoleu, haita, o adulmec! Am ui-tat de ăştia! Noi stăm la palavre, iar ei, şmecherii, ne luau frumuşel urma… Şi tronc peste noi, gata! Nu te-aş mai putea apăra, că-s mulţi şi tineri. Eu zic să nu întindem coarda… înţelegi? Mare noroc că suntem încă teferi. Ascultă, Sughiţă dragule, locul tău nu-i în pădure, asta-i clar. Ţie ţi trebuie ne-apărat un stăpân, unul ţeapăn, dintr-o bucată. Dacă zici că nea Popică nu-i bun de aşa ceva, nu-i nimic, caută ţi cât de repede altul. Totu-i să nu-mi umbli multă vreme teleleu, că, uite, mie nu mi miroase a bine!
SUGHIŢĂ: Altul decât nea Popică?… Şi unde să-l caut?
BĂLOSU: Ei, unde! La drumul mare, pe unde trec oameni înstăriţi, în căruţe, în caleşti ori călare. Stăpâni s-or găsi ei destui, nici o grijă. Hai să-ţi arăt cum s ajungi în drum. Merg până acolo cu tine.
SUGHIŢĂ: S-a făcut. Încotro o iau?
BĂLOSU: Uite, într-acolo. Dar mai bine ia-te după mine!

Lupul, grăbit, trece printre copaci, spre fundal.

SUGHIŢĂ: Stai, nene, nici aşa repede, că mă agăţ, mă nţep, mă zgârii! Nu-s obişnuit cu…
BĂLOSU (acoperindu-şi capul): Şşşt! Mai încet, copile! Ce, n-ai minte?! Vrei cu tot dinadinsul s-ajungi ciolane pentru corbi?

Cei doi ies.

Tabloul 4

Drum traversând pădurea. Bălosu şi Sughiţă.

SUGHIŢĂ: Oho! Acesta ţi-era drumul? Dar aici e atâta praf…
BĂLOSU: Ai răbdare. Cum ai vrea să nu fie, dacă toată ziulica e bătucit de copite, de roţi, de cizme! (îşi ro-teşte neliniştit capul): Trebuie să dispar până nu mă întreabă vreun vânător de sănătate. Tu să ai grijă pe cine alegi, nu te grăbi. Şi ţine bine minte asta: eşti un nimeni până nu ştii al cui eşti!

Lupul iese.

SUGHIŢĂ (urmărindu-l cu privirea): Aşadar mă părăseşti, nea Bălosule. Păi da, fiecare pe blana lui… (începe să pască pe marginea drumului): Uscăturile astea cică-s iarbă verde… Puah! Dar e prăfuită, îmbâcsită, fără gust! Nici măcar nu-mi alunecă pe gât.

Un zgomot apropiat îl face atent pe Sughiţă.

SUGHIŢĂ: Ce-o fi asta… Aha, da, vine o căruţă! Şi nu ea singură. Vreun om de treabă, sper. O să mă fac că pasc liniştit, coada mi-o leagăn alene, cum e mai serios. Nu-mi fac griji. Dacă-l interesez, o să mă bage el în seamă…

O căruţă cu fân trece în mare viteză. Ţăranul de pe capră nu pare a-l observa pe măgăruş.

SUGHIŢĂ: Bine că s-a dus. Păi ce stăpân ar fi fost unul ca ăsta? Pe el nu l interesa decât fânul lui, n-avea ochi pentru altceva. Mă lipsesc de aşa stăpân! (aude alt zgomot de roţi): Oho, vine deja încă unul! Avea dreptate Bălosu, o să am de unde alege…

Căruţa a doua, cu cartofii, trece şi ea pe sub nasul lui Sughiţă, fără a-l băga în seamă.

SUGHIŢĂ (revoltat, strigă): Măi, căruţaşule, mai sunt şi al-ţii pe aici! (dar căruţa s-a îndepărtat): Surdule! Om de doi bani! Ufff, la naiba… (profund decepţionat): Nu mai înţeleg… Măgarul chiar să nu însemne nimic? Şi ce mă fac dacă n-o să oprească nici unul?… Cine mă voi adăposti deseară?…

Deznădăjduit, Sughiţă se postează în mijlocul drumului.

SUGHIŢĂ: Mamă, te rog, ajută mă! Am ajuns pe dru-muri, sunt al nimănui!… Nu pot suporta asta! Sunt singur, slab, fricos…

Un clinchet ritmat tot mai aproape. Posomorât, Sughiţă nu se clinteşte din loc.

SUGHIŢĂ: Nu! Nici gând! Mai bine mor aici decât să trea-că de mine. (clinchetul armonic îl face atent): Măi să fiu… Ei, nu-mi vine să cred! (iar uimirea lui creşte): Ce drăcie mai e şi asta?… O căruţă strălucind de mă dor ochii…?

O caleaşcă aurită, încrustată cu pietre şi trasă de doi bidivii, opreşte înaintea măgarului. Caii fornăie, zăngănindu-şi zurgălăii. Prin portieră apare figura plictisită a Prinţesei. Vizitiul regal sare de pe capră.

PRINŢESA: Ce mai este, Moş Capră? Altă spiţă ruptă?
MOŞ CAPRĂ: O, nimic serios, Alteţă! Un amărât de măgar ne barează drumul.
PRINŢESA (interesată): Cum adică? Un MĂGAR? Unul ade-vărat? La curte nu avem decât ponei şi cai. (Prinţesa coboară din caleaşcă): Vreau să-l văd şi eu.
MOŞ CAPRĂ: Lăsaţi-mă pe mine, Alteţă, îi arăt eu lui! Un măgar nu i demn de atenţia Înălţimii Voastre.

Sughiţă, la vederea biciului din mâna vizitiului, începe să ragă. Caii caleştii, speriaţi, dau înapoi. Sughiţă se opreşte o clipă, apoi o ia de la capăt. Caii, la fel.

PRINŢESA (amuzată): Încă nu, lasă-l în pace… Mai aş-teaptă!

Prinţesa, secondată de Moş Capră, se apropie de Sughiţă pentru a-l studia în amănunt.

SUGHIŢĂ: Ce vă holbaţi la mine?! Sunt un măgar ca toţi măgarii, ia scutiţi-mă!
PRINŢESA (uimită, lui Moş Capră): El a vorbit? Sau mi s-a părut mie, moş Capră?...
MOŞ CAPRĂ: Cine? Măgarul? Cred că glumiţi, Alteţa Voastră.
SUGHIŢĂ: Ba vă holbaţi. Amândoi vă holbaţi.
PRINŢESA: Dar îl aud, Moş Capră, eu chiar aud cuvinte!
MOŞ CAPRĂ: Imposibil, Alteţa Voastră, vi se pare.
SUGHIŢĂ: Ce naiba au ăştia, n-au mai auzit măgari vor-bind? De unde or fi, de pe Lună?
PRINŢESA: Nemaipomenită creatură, pe cuvânt… Ştii ce, Moş Capră? Am o idee. Fii bun şi leagă, te rog, de coada măgăruşului un zurgălău de-al cailor. Vreau să văd neapărat ceva.
MOŞ CAPRĂ: Vai, nu, Alteţă, chiar vreţi să fac aşa ceva? Adică să stric un zurgălău de aur pe-un măgar răp-ciugos?…
PRINŢESA: Chiar aşa. Unul de nota la, pentru început. Şi ce te interesează pe tine? E caleaşca mea, fac cu ea ce vreau. Hai, leagă-i unul repede!
MOŞ CAPRĂ: Prea bine, Înălţimea Voastră. O fac şi pe asta, dacă porunciţi…

Moş Capră execută ordinul. Sughiţă, nedumerit la înce-put, nu se opune operaţiei. Apoi, văzând că zurgălăul zbârnâ-ie la orice mişcare, vrea să scape de el prin mişcări cara-ghioase.

PRINŢESA (râzând): Ha, ha, ha! O fugă în la ma-jor!…Teribil, îmi dau lacrimile! Zău, grozav de sim-patic urecheatul ăsta! Haide, mai pune-i doi. Acolo, la gât! Şi să fie de nota re.
MOŞ CAPRĂ: Să mai stric doi? (dar se execută): Mă rog, dacă porunciţi…
PRINŢESA (pe ton cald): Acum nu-ţi poruncesc, ci te rog frumos, moş Capră… Haide, râde şi tu împreună cu mine! Vrei?…
MOŞ CAPRĂ (măgulit): Vai de mine, Înălţimea Voastră, cum să nu vreau! Într adevăr, îmi venea şi mie să zâmbesc, dar, ştiţi, respectul, eticheta…
PRINŢESA: Dar îţi vine să râzi, nu-i aşa?! Atunci, hai, acoperă-l pe măgăruş cu zurgălăi! Pe lângă cei de nota re, mai pune-i şi pe cei de nota mi, de nota la, atâţia câţi avem. Merită, nimic nu-i mai plăcut decât să râdem. Dă-i bătaie, moş Capră, fă-l odată să ţo-păie, să facă piruete!
MOŞ CAPRĂ (se scarpină în cap): Pe toţi? Ăăă, unde-am pus ăia de mi… (apoi, grav): Dar, Alteţa Voastră, să fim înţeleşi, ideea nu a fost a mea!
PRINŢESA: Bine, e-n regulă. Răspund eu în faţa tatii. Hai, i-ai legat deja?
MOŞ CAPRĂ: Gata, să trăiţi, s-a făcut!

Moş Capră se pune numaidecât pe treabă.

SUGHIŢĂ: Ce-ai, omule cu mine?… Ce îmi faci? Mă gâ-dili! Ia mai lasă-mă în pace, ştii?! (însă nu se zbate): Ciudaţi stăpâni am nimerit eu! Noroc că nea Popică m-a învăţat că cel mai sănătos e să nu te pui cu ne-bunii…

Legatul zurgălăilor este terminat. Moş Capră îşi admiră opera.

MOŞ CAPRĂ: Ce spuneţi, Alteţă? Nici eu nu-l mai recu-nosc.
PRINŢESA (în şoaptă, cu ochii la Sughiţă): Şşşt, mai încet!… Sunt curioasă ce părere are şi el…

Se face auzit un tăun, apoi linişte. Sughiţă sare deodată ca ars, se scutură, declanşând un adevărat exerciţiu dodeca-fonic. Înspăimântat, el rage, încercând fel şi chip să scape de ,,podoaba” buclucaşă din spinare. Prinţesa, moş Capră şi chiar şi caii se tăvălesc de râs.

PRINŢESA (cântând veselă): La-la, re-mi-re, la-la, re-mi-re, la la! Ei, vezi, ţi-am spus c-o să ne distrăm! La-la, re-mi-re, la-la…
MOŞ CAPRĂ (un ochi la măgar, altul la prinţesă): Nemaiau-zit, Alteţă, aţi nimerit-o la fix. Chiar că-i de râs, a dat strechea-n bietul dobitoc!

Sughiţă îşi întrerupe „show”-ul, pentru a-şi trage sufle-tul.

SUGHIŢĂ (gâfâit): Na, m-am văzut şi măscăriciul unor smintiţi! Halal stăpâni. Ăştia îmi scot sufletul! Hotă-rât lucru, nu-i de mine pe meleaguri străine…
PRINŢESA: Evident, moş Capră. Hai, recunoaşte: am fost inspirată! (surâde duios): Şi, ai cuvântul meu princiar, mi a devenit tare simpatică creatura asta. Ce zici, luăm măgăruşul la curte?
MOŞ CAPRĂ: Doamne fereşte! Măgarii sunt nişte botoşi, nişte neciopliţi, dizgraţioşi... arată ca naiba! Majes-tatea Sa Regele precis s-ar mânia. Nu, nu. Eu, după umila-mi părere, nu cred că ar fi de rangul unei curţi regale.
SUGHIŢĂ (exasperat): Uf, sper să scap cumva din capcana asta poleită. Să-l fi avut aici măcar pe Bălosu… Oa-re să-l strig? Măcar pe el aş putea conta, căci cu nebunii ăştia, vai de mine… Să încerc, totuşi…

Şi, foarte atent la a nu şi „trezi” podoabele, Sughiţă se trage încetişor spre pădure.

PRINŢESA: Dar eu nu contez? Înţelege, moş Capră, nu-i puţin lucru pentru mine că m-a făcut să râd! N am mai râs cu aşa poftă de când eram un bebeluş. Ştii bine că mama îl imploră tot timpul pe tata să-şi trimită bufonul să mă înveselească. Şi în zadar, eu de fiecare dată mă bosumflam numai zărindu-i obrazul pomădat cu boia şi praf de cretă. Ce nu mi-au cumpărat… Am toate jucăriile din lume, am munţi de dulciuri, am văzut absolut toate spectaco-lele de circ, comediile, am teatru de păpuşi chiar acasă, dar pentru mine n au pic de haz!

Între timp, Sughiţă se îndepărtase evident.

MOŞ CAPRĂ: Vă înţeleg, Alteţă… Numai că, priviţi-l: protejatul Înălţimii Voastre este pe cale s-o şteargă. Şi cu tot cu zurgălăii noştri, ! Porunciţi, rogu vă, să îl prind şi să-l pedepsesc.
PRINŢESA: Deci asta vrei? Ei bine, atunci… îţi poruncesc să stai pe loc. Tot nu pricepi? El m-a făcut să râd! Deci nu vei face nimic, punct! Şi dacă a plecat, ia-l de bun plecat, iar eu nu-i voi cere nimic înapoi. Zurgălăii? Îi merită din plin, sunt ai lui. Să nu-ţi pa-ră rău, Moş Capră. Ei vor fi modesta mea răsplată pentru ce mi-a dat el azi. Şi încă-i prea mică răs-plata mea. Da, cu siguranţă, o să-mi fie dor de el… Hai, dă-i drumul, moş Capră, să mergem. (fredonea-ză): La la, re-mi-re, la-la!…
Caleaşca porneşte şi iese.


Tabloul 5

Din nou în pădure. Măgăruşul Sughiţă, temător, înain-tează cu capul plecat.

SUGHIŢĂ (glas scăzut): Măi, ce beznă… Nu ştiu, parcă pe aici era cărarea... Numai să mă adulmece Bălosu odată mai repede, că la haita aia flămândă nici nu mă pot gândi. (pauză) Da, bineînţeles, m am pripit cu nea Popică, sărmanul… Ce voiam eu? Să răsfeţe un măgar încăpăţânat şi prost ca mine? Acum e clar, în ograda lui nu aveam parte de necazuri de speriat. A, desigur, bunul Bălosu mi-a vrut numai binele când m-a sfătuit… Dar de unde puteam şti eu cum sunt străinii, cum e să trăieşti cu frica-n suflet…

Din tufe apare Bălosu. La vederea noului „look” al lui Su-ghiţă, îl pufneşte râsul.

BĂLOSU: O, dar ce-o fi cu arătarea asta pe la noi? Să fi venit oare cu gânduri bune? N-aş prea zice… Într-o armură aşa făloasă, de preţioasă, se-nţelege, numai un cavaler de rang înalt s-ar putea afla, nu un oa-recare… Mmm, ce nu înţeleg eu e că de ce oare mie-mi miroase totuşi a carne de măgăruş. (insinu-ant): Una tare fragedă!…
SUGHIŢĂ (fără chef): Bine faci, ia-mă peste picior, nea Bălosule, c-o merit. Cu vârf şi ndesat o merit! Eram disperat că nu mă voia nimeni… Şi uite cu ce m-am ales! Asta pentru că mi au luat ochii cu căruţa lor sclipitoare, cu nişte haine împopoţânate… Nu m au biciuit, aşa că i-am socotit nişte stăpâni de treabă. Dar tot mi-au făcut-o până la urmă, răii!… (pauză) Ce mai, de acum gata, cum o fi fost, cum n-o fi fost el, eu m-am hotărât: înapoi la nea Popică.
BĂLOSU: Nu-i rău, băiete, nu-i deloc rău. Ce nu înţeleg e că... tu vorbeai chiar serios? Să înţeleg că l-ai întâl-nit chiar pe Rege? Greu de crezut... Mai ales că el nu suferă dobitoacele…
SUGHIŢĂ: Aşi, nu pe el. Era una mică, un pui de om. Mie-mi mirosea încă a lapte, cu toate aerele ei de mare stăpână.
BĂLOSU: Aha, o fi fost atunci... PRINŢESA? Asta e, numai ea putea fi. Nu cumva era o fetiţă palidă la faţă, una înfumurată şi care nu râdea deloc?
SUGHIŢĂ: Ce mă interesează pe mine? Eu vreau să mă duc direct la nea Popică… (oscilează, însă): Ba nu-i aşa... Fetiţa totuşi a râs. A râs de mine. Şi râdea de-o durea burta, zău. Înseamnă că n-a fost Prinţesa.
BĂLOSU: A râs, zici?… Mira-m-aş, dar cu aşa caleaşcă cine altcineva…?
SUGHIŢĂ: Râdea şi căruţaşul cu ea.
BĂLOSU: Ăla nu e căruţaş, mă, nepriceputule, era vizitiul Prinţesei!
SUGHIŢĂ: Pe naiba, eu l-am văzut mânând caii cu biciul.
BĂLOSU: Ei, nu zău! Dar caleştile nu-s pentru cărat lem-ne, cartofi ori bălegar! Vizitiu-i pus acolo, pe capră, doar ca să-l plimbe pe Înălţimea Sa Regele!
SUGHIŢĂ: Şi din ce trăieşte?
BĂLOSU (compătimitor): Auzi la el! Păi ştii ce simbrie-i dă Regele pe ce face? Una frumuşică de tot, în arginţi curaţi! Şi pe deasupra îl îmbracă domneşte, îi dă de mâncare, de băut. Dar ce credeai? Doar în vistieria palatului Regele ţine un maldăr de galbeni şi de nestemate!
SUGHIŢĂ: Ce-s alea? Sunt bune de mâncat?
BĂLOSU: Desigur, cum să nu… Tot atât de bune pe cât îs şi drăcoveniile de pe spinarea ta!
SUGHIŢĂ: Aaa, tu râzi de mine…
BĂLOSU: Ba nu râd. Chiar deloc. Dar orb am fost! N-am văzut tocmai ce era de văzut!… (apreciază din ochi „podoaba” lui Sughiţă): Habar n-ai ce lucru grozav am putea face amândoi! Chiar vrei să ştii? Te ţii bine? Ei află… Cine crezi că-i va pune la picioare lui nea Po-pică o avere de vis, una cât să-i ajungă pentru tot restul zilelor?… Cine? (impresionat, măgăruşul tace) Îndărătnicul său măgar! Adică Sughiţă, nimeni altul! Mă crezi ori ba?… Măi, Sughiţă, mă, cap sec şi drag ce mi eşti, prostiile astea rotunde, zurgălăii de pe spinarea ta, toţi s făcuţi din AUR!… Înţelegi ce spun? Sunt din aur curat! Aur bun!
SUGHIŢĂ: Dar şi-o pacoste mare! Tu n-ai cum să mă în-ţelegi. Zornăitul lor nu-mi mai iese din urechi, din cap, nu mai am linişte. nu mai pot face Un pas fără huruitul lor drăcesc. Mi-a ajuns, gata, ia-i tu pe toţi. Hai, ţi-i dau, ce mai aştepţi? Păi, ce ar valora în labele unui lup cu un picior în groapă? Cu sau fără aurul ăsta, mie tot îmi vor ghiorăi maţele pe lună plină. Pentru nea Popică, însă, ehe, va fi minunea minunilor! Aşa că zurgălăii ăştia-s o pasăre prea rară ca s-o scăpăm, ca nătăfleţii, din palme. Fii atent ce-o să facem: aşteptăm un picuţ, până ce-i duci tu zurgălăii pe tavă lui nea Popică, iar după aia, nici o grijă, îţi promit, ne vine şi nouă rândul. Nici regii nu vor huzuri pe cât o vom face noi!
SUGHIŢĂ: Aha. Noi trei, deci? Tu cu mine şi cu… Adică speri că nea Popică va fi de acord să... hm. Dar ştii părerea lui despre tine.
BĂLOSU: Ba bine că nu. Numai că oamenii-s cele mai su-cite animale, uiţi asta. El, nea Popică, în clipele alea, beat de fericire, va fi în stare să îmbrăţişeze orice îi pică-n faţă. Ţie nu ţi-ar rămâne decât să-i amin-teşti că fără „bătrânul şi credinciosul” Bălosu n-ai fi răzbătut prin pericolele pădurii, n-ai fi ieşit la dru-mul mare, bla, bla. Îl cunoşti doar, ştii tu bine ce să-i spui. N-ar strica chiar să-i strecori ceva despre câinele straşnic de pază care-ar ieşi din mine. In-vestiţie mică: o cuşcă de scândură, simplă, fără lanţ, nişte oase acolo… Şi, mai ales, pus punct furat găini! Păi cui pe cui se scoate, nu? O să-i dea de gândit.
SUGHIŢĂ: Chiar, ai dreptate! S-a făcut. Ar fi grozav… (se agită): Plec numaidecât. Tu asigură-mi spatele până acasă.
BĂLOSU: La ora asta? Hm, cam târziu pentru nea Popică. E în pat de acum. Lasă, mai bine plecăm dis-de-dimineaţă şi-l prindem sigur. Până atunci te duc într un ascunziş de-al meu, să tragi un pui de somn. Lasă paza n seama mea. Hai!

Ies amândoi.

Tabloul 6

Gardul casei. Nea Popică mută o stivă, cărând lemnele cu spinarea. Tocmai pune legătura jos, ca să-şi tragă sufletul.

NEA POPICĂ (sleit): Măi, fir-ar să fie, prea grele-s pentru mine. Toate-s de plumb. Spatele mi-e o bătătură, nu-l mai simt… (duce mâinile la şale): A înţepenit… (se chinuieşte să se-ndrepte): Au! Aoleu! Păi doar car lemnele de-o viaţă… Îs ca lemnul şi eu… Uite, na: mâini de lemn, picioare de lemn… spete… Au, au! Cap de lemn… Ce mai, o sperietoare de-aia, din ră-zor!…

Dintre copaci apar măgăruşul şi lupul.

SUGHIŢĂ (în şoaptă): Uite-l, se căzneşte. E singur. Vai, bietul de el!…
BĂLOSU: Păi da, doar s-a purtat urât cu noi. Trage acum şi ponoasele.

Nea Popică se opinteşte, ridică legătura în spinare.

NEA POPICĂ: Ehe, unde ajung dându-mă bătut dis de dimineaţă...
SUGHIŢĂ: Ar trebui să-l ajut. Mă simt cam prost. Ce zici?
BĂLOSU: Ca să strici totul? Mai bine gândeşte-te cum să-i dai repede zurgălăii de aur, numai aşa l ajuţi. Fii atent cum faci: imediat ce-ai rezolvat totul mă fluieri, ne-am înţeles? Acum plec, ca nu cumva el să mă zărească … (dă să plece)
SUGHIŢĂ: Ăăă… stai puţin. Mi-e nu ştiu cum…
BĂLOSU (întors pe jumătate): Sughiţă! Fii lup şi tu o dată-n viaţă! Eu aştept semnalul. Nu mă dezamăgi…

Lupul iese.

NEA POPICĂ (aşezând lemnele pe stivă): Of, of, ce fel de trai o fi şi ăsta…
SUGHIŢĂ (apropiindu-se): Bună dimineaţa, nea Popică!
NEA POPICĂ (cu mâna streaşină la ochi): O… dar cine mă onorează pe mine, un bătrân tăietor de lemne? (dis-tinge ceva): Aaa, dimineaţă-bună şi domniei voastre, domnule! Cu ce ocazie pe la noi, dacă-mi ştiţi şi numele?
SUGHIŢĂ: Eu, domn?… Ei, mă copleşeşti, nea Popică. Când o să afli cine sunt…
NEA POPICĂ: Ce frumos, tare frumos, domnule! Tânăr şi modest pe deasupra, ce daruri alese! E-o cinste să am oaspete un aşa suflet nobil. Spuneţi-mi, vă rog, cu ce esenţă de lemn să vă servim? Avem stejar, paltin, fag, mesteacăn, brad…
SUGHIŢĂ (aparte): Uf, mă simt groaznic. De unde a mai scos-o şi pe asta? Ca să vezi, Bălosu mă vrea lup, adică un dur, pe când pentru nea Popică eu sunt „domnul”, deci un manierat! Bag mâna-n foc, tot de la afurisiţii de zurgălăi mi se trage… (îşi drege gla-sul): La drept vorbind, nea Popică, eu n-am venit decât ca să-ţi aduc ceva… un lucru deosebit…
NEA POPICĂ: Desigur, înţeleg, mult stimate domn. O comandă specială. Vreţi probabil o casă mare, un palat, nu-i aşa? Ei atunci, eu aş zice să ncepem cu stejar şi paltin, cel mai de calitate lemn…
SUGHIŢĂ (aparte): Uf, n-am cu cine! Mă obligă să-i fac jocul. Dar poate-i mai bine aşa, treptat…. Altmin-teri, eu dau totul peste cap dacă mă grăbesc. Ce am de pierdut, la urma urmei? Aflu măcar pe cine-am făcut om bogat. (apoi, tare): Da, mă interesează, nea Popică. Cam cât m-ar costa o căruţă de stejar şi una de paltin?
NEA POPICĂ: Ştiu eu… păi, să ne gândim, să cântărim corect lucrurile. Amândouă esenţele sunt un lemn mai greu de găsit, chiar de tăiat şi de cărat…
SUGHIŢĂ: Dar fii atent, eu vreau un preţ în aur, nu mă-ncurc cu arginţii!
NEA POPICĂ: Fie şi-n aur. Să punem totul pe hârtie, deci…
SUGHIŢĂ: Un pic mai repede, te rog, că sunt aşteptat.
NEA POPICĂ: Iertare, boierule, trebuie să chibzuiesc şi eu… Dar domnia voastră cât mi-ar da?
SUGHIŢĂ: Eu? Ăă… Să zicem… (îi arată lui nea Popică un zurgălău de aur): Şapte bumbi ca ăsta pe-o căruţă. Batem palma, omule?
NEA POPICĂ: Batem, batem… Dac-aş putea cântări unul măcar…
SUGHIŢĂ: De acord. Nu te sfii, alege-l pe care-l vrei.

Fără a sta pe gânduri, nea Popică desprinde un zur-gălău şi-l cântăreşte în palmă.

NEA POPICĂ: Oho, atârnă greu, nu glumă…! (aparte): Nu-mi cred ochilor, Doamne Dumnezeule!… Oare să-mi fi venit sorocul căpătuirii?… Nu e târziu la anii mei? Cine ştie, poate aşa mi-e scris... (apoi, ta-re): O batem, boierule, cum să nu! Când doreşte domnia ta să încep adusul?
SUGHIŢĂ: Cum când? Cât mai repede.
NEA POPICĂ (frecându-şi palmele): Foarte bine! Mai întâi, ia să vedem cât stejar avem prin ogradă…

Nea Popică pleacă să inspecteze stivele din şopron.

NEA POPICĂ (sosind agitat): Ce noroc! Două căruţe de stejar şi una de paltin! Aşteptau gata tăiate, uitasem de ele. Aşa că, boierule, fără supărare, nu mi le-aţi putea onora chiar azi? Aş avea mare nevoie…
SUGHIŢĂ: Cu dragă inimă. Stai să socotesc…
NEA POPICĂ: Vă spun eu: douăzeci şi unu de bumbi. Adică de trei ori câte şapte!
SUGHIŢĂ: Exact atât, ai dreptate. În cazul ăsta, hai şi ia-ţi-i singur.

Ceea ce nea Popică face cât ai clipi. Apoi pune zurgălăii într-o pungă de piele.

NEA POPICĂ: Măiculiţă, ce de bănet am!…
SUGHIŢĂ: Eşti mulţumit, văd. Mă bucur. Cât priveşte ce-lelalte căruţe, adică încă cinci şase, cam pe când zici că mi le dai, nea Popică?
NEA POPICĂ (mângâindu-şi punga): Mă dau peste cap şi vi le aduc în… să zicem, trei zile.
SUGHIŢĂ: Prea mult, nea Popică. Lucrătorii mei stau şi aşteaptă lemnul, le trebuie în fiecare zi mâncare, de băut …
NEA POPICĂ: Ă… Atunci fie: două. E bine două zile, domnule?
SUGHIŢĂ (apăsat): Mie lemnul ăsta îmi trebuie acum, ne-întârziat.
NEA POPICĂ (năucit): Toate cinci căruţele… AZI?!!
SUGHIŢĂ: Cinci, şase, cât poţi. Ascultă, nea Popică, nu mai lungim vorba. Ori le am astăzi, ori nu mai vrei aurul.
NEA POPICĂ (spăşit): Vai, îl vreau, mărite domn, cum să nu-l vreau! Dar ce mă fac, că netrebnicul, păduchi-osul meu Sughiţă m a lăsat de izbelişte?…
SUGHIŢĂ (acces de tuse): Ăsta… cine… mai e?
NEA POPICĂ: Un parşiv de măgar nerecunoscător. Îl crescusem ca de propriul meu copil! Oh, ajută mă, Doamne, şi de data asta, că mă leg că-ţi ridic bise-rică cu mâinile astea două!
SUGHIŢĂ (aparte): „Parşiv”, deci?… Şi „păduchios”, aha… „Nerecunoscător”, auzi cine vorbeşte!… (apoi, tare): Iar dacă-ţi trebuie o mână de ajutor, nu te sfii, ce-re-mi-o. E doar în interesul meu şi nu mi-e ruşine s-o fac.
NEA POPICĂ: A, nu, nu!… Că nu se cade, domnule. Şi-apoi, e umilitor… un domn subţire, om învăţat, pus la tras...
SUGHIŢĂ: Nu prea te-nţeleg. Cum vine asta, „la tras”?
NEA POPICĂ: Ei, boierule… Trasul la cotiga cu bârne!
SUGHIŢĂ: Aha, pricep. Doar nu gândeai… (îl pufneşte râ-sul): Păi, nea Popică, dacă e să-ţi fiu de ajutor, atunci eu aş ţine frâiele, poate aş frâna la vale, sau chiar să te împing uneori. Păi cum altfel?
NEA POPICĂ (ruşinat): Într-adevăr, aşa e. Nu mi-era prea limpede…
SUGHIŢĂ: Şi apoi, oricât de puţin te-aş ajuta, măcar aşa, în doi, am putea duce lucrul la bun sfârşit. Ia gân-deşte te: plata ţi-ai încasa-o chiar azi. Nu zic bine?
NEA POPICĂ: Mda, să trag eu adică… (se decide): E bine, batem palma! Dar deseară îmi iau bumbii, aşa ră-mâne? (i se dă acordul): Or fi sorţi, nu poţi şti…
SUGHIŢĂ: Atunci, la treabă, timpu-i scurt!


Tabloul 7

Drumul forestier iniţial. Nea Popică, înhămat la coti-gă, e lac de sudoare. Sughiţă merge alături de el, cu frâiele şi nuiaua de alun în mâini.

SUGHIŢĂ: Nici chiar aşa, nea Popică. Dacă te smuceşti tot timpul, n o să-ţi mai ai putere pentru trei dru-muri.
NEA POPICĂ (gâfâind): Dar ce pot face altceva? Uite cum aleargă soarele pe cer! S o ntuneca negreşit.
SUGHIŢĂ: Ei, nu, tăicuţă, mai sunt ceasuri bune până la asfinţit. Ascultă-mi sfatul: totul e să calci mărunt şi fără să te-nfierbânţi. Altfel ţi s-or tăia în curând pi-cioarele!
NEA POPICĂ (oprindu-se să răsufle): O fi domnia ta lumi-nat la minte, dar, fie-mi cu iertare, în munca cărău-şului de lemne nu-s mulţi ce-i ştiu hăţişurile. Uce-nicia-i musai de făcut, fără ea aici mori cu zile! Şi naiba ştie cum de mi-a apărut taman acum în minte sărmana Crenguţa… Da, ea s-a ţinut, nu glumă, de capul lui Sughiţă. Nu s-a dat ea până n-a învăţat şi căpăţânosul ei mânz meserie. Straşnică măgăriţă era!
SUGHIŢĂ: Nu mai pricep… Văd că, de fapt, tu nu-i porţi pică celui fugit. Cum de se face?
NEA POPICĂ: Aşa e, nu-i port… De ce i-aş purta? Că zile grele a avut cu mine, bătrân năzuros şi singur. Drept să zic, în locul lui aş fi fugit demult.
SUGHIŢĂ (surprins): Chiar?…
NEA POPICĂ: Oho, câte n-a răbdat… (apoi se opinteşte în ham): Mai întâi să termin ce-am început, că asfinţitu-i aproape. (nu poate urni cotiga): Of, dar nevolnic îs! Vreme şi soroc, vlagă şi putere, toate mi-s pe ducă. Până şi copiii nu-i mai am…
SUGHIŢĂ (aparte): Măi să fiu, ce inimă slabă sunt, … (apoi, tare): Lasă văicăreala, tu ţine-o aşa, nea Popi-că, că o scoatem noi la capăt!

Opintindu-se din răsputeri, nea Popică porneşte cotiga.

NEA POPICĂ: Dacă o fi nevoie, boierule, rogu te, nu mă cruţa, arde mă şi cu joarda.
SUGHIŢĂ (uluit): Dar, nea Popică, nu-i nevoie.
NEA POPICĂ: Acum, da, nu-i. Dar o să fie!

Cei doi şi cotiga părăsesc scena. După un timp re-apar din partea opusă. Mişcarea se repetă. Nea Popică dă semne de epuizare.

SUGHIŢĂ: Haide, nea Popică, mai odihneşte-te şi tu!
NEA POPICĂ: Ba! Nici vorbă, eu n-am vreme de-aşa ceva.
SUGHIŢĂ: Nu te amăgi. Ţi-e tot mai greu!
NEA POPICĂ: Poate aşa-i… (se opreşte din tras): Cred că-i timpul să-mi pui sângele-n mişcare. Hai, arde-mă cu nuiaua! (aşteaptă lovitura): Dă-i, că n-avem timp. Lasă mila!
SUGHIŢĂ: Dar nu pot.
NEA POPICĂ: Ba să poţi! Parcă ziceai că ai interes aici, boierule. Dovedeşte o.

Măgăruşul loveşte cu nuiaua.

NEA POPICĂ: Arş! (se strânge de durere): Aşa, mai dă o dată!

Sughiţă loveşte iarăşi.

NEA POPICĂ: Aşa! Simt că-mi clocoteşte sângele. (trage cotiga cu puteri sporite): Oh, vai, cât îl mai înţeleg acum pe Sughiţă!…
SUGHIŢĂ: Chiar aşa, nea Popică?
NEA POPICĂ: Da. Acum, da.
SUGHIŢĂ (aparte): Cam târziu, stăpâne!
NEA POPICĂ (se opreşte brusc): Dragă domnule… boieru-le… Ce ţi-am făcut eu ţie? Te aud şuşotind întruna. Şi nu-mi place ce aud, să ştii. Mă tot fierbi! De ce nu mi-o spui de la obraz?
SUGHIŢĂ: Eu? Poate că vorbeam singur, doar mie... Dar ai dreptate, o să am grijă ce voi spune.
NEA POPICĂ: Da, n-ar strica deloc. Vorbele domniei tale mă fac să…
SUGHIŢĂ: Bine, bine, îţi promit, nu mai scot un cuvânt. Haide acum!
NEA POPICĂ (privind lung cotiga): N-o fi asta ultima încăr-cătură? Că am pierdut socoteala.
SUGHIŢĂ: Încă una şi gata, am terminat.
NEA POPICĂ (începând să tragă): Aşadar încă una … Una doar şi gata…
SUGHIŢĂ: Ne vom odihni în curând, crede-mă.
NEA POPICĂ (gâfâie): Deci… o încărcătură? Bine, una să fie.

Cotiga iese din scenă.

Epilog

Prin poartă ogrăzii intră cocârjat nea Popică trăgând cotiga cu lemne. Îl urmează Sughiţă cu nuiaua în mână.

NEA POPICĂ (hârşâit): Apă… Nişte apă, rogu-te, boierule!
SUGHIŢĂ: Vai, cum să nu, o meriţi, nea Popică. Lasă-mă să te ajut…

După ce îi scoate hamul, Sughiţă aduce ulciorul cu apă. Nea Popică bea cu nesaţ.

NEA POPICĂ: Oh, mulţumescu ţi, Doamne!
SUGHIŢĂ: Gata, s-a terminat, nea Popică. Şi ai fi crezut? E încă zi!
NEA POPICĂ (candid): Zău, nu pot crede… Chiar am fost în stare, boierule?
SUGHIŢĂ: Cum să nu. Uite ce frumoasă stivă! (i-o arată)
NEA POPICĂ (înviorat): Şi… aurul?
SUGHIŢĂ: Zurgălăii?… Ai tăi sunt!
NEA POPICĂ: Ăă, să socotim… Câţi îmi revin?
SUGHIŢĂ: Dacă ţii, bine… De cinci ori câte şapte, adică… treizeci şi cinci.
NEA POPICĂ: N-au fost… şase căruţe?…
SUGHIŢĂ: Să-mi fi scăpat una? Fie, şase, şapte, câte vrei tu. Oricum, ţi-i dăruiesc pe toţi.
NEA POPICĂ (suspicios): Cum… pe toţi? Eu n-aş glumi cu aşa ceva, boierule…
SUGHIŢĂ: Ce, nu crezi? Vino şi ia-ţi i până nu plec!
NEA POPICĂ: Pe toţi?!!
SUGHIŢĂ: Până la ultimul.

Nea Popică întinde şovăielnic mâna spre zurgălăi.

SUGHIŢĂ: Aşteaptă puţin. Aş avea şi eu o rugăminte, to-tuşi…
NEA POPICĂ: Oricare, prea mărite boier!
SUGHIŢĂ: Ştii, nu-mi prea place cum arată curtea asta, a ta. O găsesc cam pustie. Dar ce, e a nimănui? Ţi-ar trebui neapărat un câine. Unul de ispravă!
NEA POPICĂ: Atâta? Asta ţi-e rugămintea, boierule? Un fleac!
SUGHIŢĂ: Da. Şi lasă-mi plăcerea să ţi găsesc eu câine-le. Ne am înţeles?
NEA POPICĂ: Îl voi primi bucuros din mâinile domniei ta-le! (cu ochii la zurgălăi): Îi pot lua… acum?
SUGHIŢĂ: Poţi, da.

Nea Popică se pune înfrigurat pe treabă.

NEA POPICĂ: Unu, doi… şapte… op’şpe… douăş’doi…
SUGHIŢĂ: Mai încet, mai încet, că mă gâdili!
NEA POPICĂ: Iertare. (continuă scosul): … Treiş’unu, treiş’doi…
SUGHIŢĂ: De ce-i mai numeri? Toţi sunt ai tăi.
NEA POPICĂ: Nu ştiu… Îmi place să-i număr.
SUGHIŢĂ: Şi mie-mi place. Că mă scapi de ei. (tace câteva momente): Auzi, mai ţi e dor de Zuzu, nea Popică?
NEA POPICĂ (absorbit în treabă): Oho, şi ncă cum…
SUGHIŢĂ: Şi mie. Tocmai de-asta-ţi zic, şi cu Bălosu va merge treaba. În plus, scapi de grija găinilor…
NEA POPICĂ (scoţând ultimul zurgălău): Ultimul! Cred, cred, boierule… (ridică punga frumos rotunjită): U-iu-iu, de azi am scăpat de griji şi de necazuri!
SUGHIŢĂ: Poate şi eu.
NEA POPICĂ (căzând în genunchi): O, săru’mâna, boierule, să-ţi dea Cel de Sus sănătate…
SUGHIŢĂ: Ajunge, nea Popică! Nici aşa nu mă mai recu-noşti?

Tăietorul de lemne îl recunoaşte în sfârşit.

NEA POPICĂ (descumpănit): Tu, mă?… De unde naiba ai răsărit… Sau nu văd eu bine? (priveşte împrejurul său): Şi boierul?… (revine la măgar): Dumnezeule ma-re, tu ai…?!
SUGHIŢĂ: Lasă, nu-i mare scofală. Eşti om înstărit acum, nea Popică, asta contează.
NEA POPICĂ: Da, văd, stau şi mă minunez… Eşti chiar tu, măi, Sughiţă?… (pauză) Stai puţin, stai aşa… Nu cumva ai dat în mine cu joarda?!!
SUGHIŢĂ: Tu m-ai rugat.
NEA POPICĂ: Ba m-ai pus şi-n ham!
SUGHIŢĂ: Nu eu, ci aurul la care tânjeai. Măcar acum vei înţelege şi tu ce viaţă amară are măgarul.
NEA POPICĂ: Stai, nenicule, nu mă duce cu preşul! Nu cumva adineauri vorbeai de Bălosu, amicul tău, lu-pul?… De hoţul ăla bun de jupuit şi de uscat pe gard? Ce, sperai că mi-l bagi în curte?
SUGHIŢĂ: Nu-l cunoşti ca mine. Nici vorbă, el nu-i lupul din „Scufiţa roşie”. Cu găinile… într-adevăr, era flămând, la mare ananghie. Crezi că Zuzu n-ar fi făcut-o şi el dacă n-ar fi avut ce mânca? În schimb, cu mine Bălosu s-a purtat… omeneşte. Şi nu câi-neşte! Oricum, îl simţeam, s-ar fi bătut şi cu haita lui pentru mine!
NEA POPICĂ: Da, ştiu, voi v-aţi potrivit întotdeauna.
SUGHIŢĂ: A fost prietenul nostru, al meu şi al mamei. Ea l-a îmblânzit, de fapt.
NEA POPICĂ: Aha, vasăzică de-asta mi-a fost Crenguţa? (mormăie ceva nedesluşit) Spune-mi, băiete… Bălosu ăsta al tău oare s-ar da legat în lanţ? Dar ţinut în cuşcă?
SUGHIŢĂ: Şi-ncă cum! Îl pizmuia mult pe Zuzu al nostru. Visează demult să-ţi păzească orătăniile, nu să le fure. Şi dacă vrei să ştii adevărul, chiar el m-a sfă-tuit să-ţi dau aurul.
NEA POPICĂ: Nu te cred… Chiar el? Lupul ăsta al tău?
SUGHIŢĂ: Păi da, el, ce te miri? Doar nu crezi să-i fi dat aşa ceva prin cap unuia căpăţânos, parşiv, păduchi-os şi nerecunoscător, cam ca mine, bunăoară…
NEA POPICĂ: Vasăzică el?… Zău, mi-ai deschis ochii, măi, Sughiţă, altfel muream fără să ştiu cu cine am de-a face. Lasă, ne-om cunoaşte noi trei până la urmă…

Nea Popică ia în mână nuiaua de alun şi se apropie de Sughiţă.

NEA POPICĂ: Ia hai la tăticu să mă cunoşti tu primul…!
SUGHIŢĂ (se retrage speriat): Uiţi cam repede, nea Popi-că!… (începe să fluiere): Bălosule! Sari, Bălosule! Mă omoară nea Popică!
NEA POPICĂ (urmărindu-l): S-o crezi tu! Un câine-şi cu-noaşte totdeauna interesul… (dar oboseşte): Ho, mă, Sughiţă, opreşte-te!

Se opresc amândoi.

SUGHIŢĂ (mirat): Ce-i? Ce nu-ţi iese la socoteală?
NEA POPICĂ: Doar că-mi trag sufletul. Ştii ce? Poate oi fi eu bătrân, şi cu-n picior în groapă, dar încă-s curi-os...
SUGHIŢĂ: Curios?! Şi ce ai vrea să afli?
NEA POPICĂ (îi întinde nuiaua lui Sughiţă): Uite, ia-o. Prin-de-mă tu acum. Vreau să simt cum e. Să mă con-ving dacă voi fugi mai repede.
SUGHIŢĂ: Chiar ţii atâta la asta? Mă rog, şi de ce nu!

Deşi inversate, lucrurile se repetă. De după gard se iveş-te capul lui Bălosu.

BĂLOSU: Maică Precistă, nu-i mai înţeleg. Aurul văd c-a ajuns acolo unde trebuie, dar pe ei ce naiba i-a apucat? Ăştia-s nebuni, or să strice totul! Auziţi aiureală, oameni buni: el întâi mă strigă ca din gură de şarpe, eu vin într-un suflet, mai să-mi crape splina şi poftim, peste ce dau… Măgarul îşi fugă-reşte stăpânul! Haida de… ori am luat-o eu razna. Pe cine să mai mănânc acum, fraţilor?! Planul a că-zut, adio vise, îmi plâng de milă. Sunt disperat, da, disperat, aşa că vă rog mult, vă implor ca pe Dum-nezeu, spuneţi-mi cinstit: unde naiba aş mai putea da eu acum de-un alt candid, de unul care să dea crezare poveştilor cu lupul cel bun şi devotat. Evi-dent, poveşti cu mine cel de faţă sau oricare alt canis lupus.

CORTINA


Publicat de: Mihaileanu Laurentiu la data de: 18-03-2009, 2:36 am
Cuvinte cheie: teatru | copii | fabula



 bazat pe 1 notari

Adauga acest text literar in colectia personala Adauga la favorite Recomanda aceast text literar prin Yahoo Messeger Trimite pe YM     Recomanda aceast text literar prin E-mail Trimite prin e-mail Raporteaza continut inadecvat Raporteaza neadecvat! 

Comentarii la acest text:

Nu sunt comentarii la acest text!

Adauga Comentariu


   Recomanda aceast text literar prin E-mail Trimite prin e-mail
Expeditor: (nume prenume) *
Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *
Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal

*
* campuri mandatorii

Citatul ZileiCitatul Zilei  Vreau Citatul Zilei pe Site-ul Meu Vreau Citatul Zilei pe Site-ul Meu
Trecutul ne salveaza de prezent construind un viitor robust.
Autor: Jose Ortega y Gasset - Categorie: Trecut .

Intelepciune.ro va recomanda


Fara Poza

Boris Ioachim
"Ce este pesimistul? Un optimist bine informat." Grigore Moisil "Poeţii nu se ruşinează de propriile experienţe - ei profită de ele." Friedrich Nietzsche
S-a nascut in data de 25-Ianuarie-1967
Oras: Săveni
Judet: Botosani
Varsta: 51 ani
Membru din: 13-Octombrie-2008
Texte publicate: 465

Ultimele comentarii:

Silvia Bebereche - 18-10-2018, 12:17 pm

Contact Cultural - Mircea Duca - 10-10-2018, 8:03 pm

Contact Cultural - Mircea Duca - 24-09-2018, 11:31 am

Silvia Bebereche - 22-09-2018, 9:30 pm

Contact Cultural - Mircea Duca - 22-09-2018, 5:40 pm

Silvia Bebereche - 20-09-2018, 9:21 pm

Contact Cultural - Mircea Duca - 25-06-2018, 12:18 pm

Membrii Intelepciune.ro recomanda


Fara Poza

Mihaileanu Laurentiu
S-a nascut in data de 10-Noiembrie-1953
Oras: Cluj-Napoca, Judet: Cluj
Varsta: 65 ani
Texte publicate: 17


Fara Poza

Contact Cultural - Mircea Duca
S-a nascut in data de 31-Martie-1978
Oras: Baia Mare, Judet: Maramures
Varsta: 40 ani
Texte publicate: 24

Home | Citate Celebre | Citate Noi | Citate Populare | Autori Celebri | Proverbe | Calendar Autori | Pagina Mea | Pentru Site-ul Meu | RSS | Contact
| | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | |
Copyright © 07.2007 Intelepciune.ro - Toate drepturile sunt rezervate
Creat si intretinut de Mican Daniel
Creative Projects