Iubirea mea cea mare aminteşte Existenţei că exişti,
Pe peronul unei Eternităţi,
Care-şi aşteaptă trenul propriei sale regăsiri,
În Gara Speranţei,
Fiindcă se vrea plecată,
Până şi din propria sa nemurire,
Deoarece nu mai suportă nimic din ce poate fi ţinut al zeilor.
Vrea să poată uita,să poată plânge şi să poată striga,
Fiindcă doar aşa ar putea simţi Viaţa,
Sărutând-o pe tâmple,
Cum nici Infinitul nu ar fi reuşit vreodată.
De aceea aşteaptă cu atât de multă ardoare Trenul Iluziei Vieţii,
Tocmai fiindcă vrea să nu ştie ceea ce ştie,
Să uite,ce se poate uita,să moară când se poate muri,
Şi toate astea pentru a naşte când e de născut,
O nouă Viaţă.
De aceea îţi spun să rămâi în adâncul din mine,
Să nu te ascunzi în buzunarul vreunei Eternităţi,
Găurit de remuşcarea Absolutului,
De a şti Neştiutul.
Oare aş putea să cred în Eternitate dacă nu ai fi tu?
Să ştiu cum mirosul şoaptelor tale,
Se sparge în tăriile albastrului infinit al iubirii?
Cum vraja privirii inimii ochilor noştri,
Se coboară pe sufletele luminii din noi?
Devenind mai mult decât orice fiinţă sau gând?
Mai mult decât Nemărginirea poate percepe?
Mai mult decât sufletele noastre ar putea duce?
În braţele pline de speranţe,
Ale unei noi vieţi,
Ce a nins la ceasul unei Clipe cu Destin,
Atunci când te-am îmbraţişat pe o bancă dintr-un parc,
Cu atât de multă iubire,
Încât nici unul nu ştiam că se poate iubi atât de mult,
Încât să uiţi nu numai de tine,
Dar şi de iubire.
Realizând că doar Amintirea,
Ne poate spune că o astfel de iubire,
Nu ar mai fi fost niciodată,
Nu numai între noi doi,
Dar nici între Timp şi Vreme,
Nici între Speranţă şi Destin,
Nici între Fiinţă şi Nefiinţă.
Şi atunci vom încerca fiecare,
Să ne ascundem într-o Lacrimă,
Striviţi de o torentul Veşniciei,
Care nu ne poate despărţi,
Nici măcar în inima Morţii,
Ce va bate într-o zi şi pentru noi,
Amintindu-ne de banca parcului în care eram fericiţi,
Şi unde ne iubeam,
Cum nici Îngerii nu îl pot iubi pe Dumnezeu,
În psalmii plini de glorie şi răsărit al vre-unei iubiri astrale,
Cum nici Luna nu a iubit vreodată Soarele,
Cum nici Oceanul nu şi-a iubit vreodată ţărmurile,
Cum nici Destinul nu şi-a iubit vreodată Vremea.
Atât de mult te iubesc,
Încât nici Moartea nu poate fi uitare,
În atât de multă eternitate,
Prin care plutesc simţirile noastre,
Cu fiecare Clipă de priviri în care ne pierdem adânc,
Unul în altul,
Sorbindu-ne fiecare eternitatea iubirii celuilalt,
Pentru totdeauna,
Pentru acelaşi suflet care suntem noi,
Publicat de: Cerin Sorin la data de: 03-10-2008, 11:42 pm
Cuvinte cheie:
Speranta | Absurd
Gara Speranţei - 
Adauga la favorite
Trimite pe YM
Citatul Zilei
