Vreau sa scriu despre ce ma intristeaza. Despre ce ma chinuie, ce ma face sa tac. Despre ce ma opreste sa vorbesc, despre ce ma obliga sa spun ce nu vreau sa spun. Despre ce sa face sa indepartez oamenii la care tin. Vreau sa vorbesc despre timp. Si despre moarte, de la ea pornesc toate: temerile, neputintele, durerile, uitarile... eu. Incep si ma termin acolo unde incepe ea. Nu doresc sa fiu inteleasa; nu vreau sa mi se dea dreptate. Vreu sa ma revolt, sa strig, sa tac strigand... Si sa nu stie nimeni ca eu mor. Ce ar mai ramane din mine, altfel? Nimic, mai putin decat se pare ca sunt deja.

Vreau sa scriu despre cuvintele indicibile; sunetele acelea care nu se pornesc din laringe, ci din suflet; sunetele acelea care se rup in false cuvinte doar pentru a nu durea pe altul.

Adica, vreau sa vorbesc despre nimic. Acum imi dau seama. Asta vreau sa fac. Sa spun nimicuri care nu pot fi intelese de nimeni.

Ma intristeaza ca nu pot si nu poti vedea dincolo. Ca nu pot sa-ti spun, ca nu poti sa crezi; ca te pierzi in aparente, asta cand... Asta cand nimic. Nu stiu daca exista dumnezeu. Nu vreau sa stiu, nu ma intereseaza. De ce m-ar interesa? Existenta lui nu ar schimba nimic, nu as fi altfel. Nici mai buna, nici mai rea decat sunt.

Nu ma intereseaza sa ma fac inteleasa, sa explic, sa ma justific, sa demonstrez. Nu ma intereseaza sa fiu iubita. Asta poate pentru ca stiu deja ca a ma iubi pe mine e o munca sisifica. Nu doresc sa fiu bulgarele de pamat al nimanui. Pamant, da. In curand. Imi vine bine culoarea lui, stiu. Tonuri de maro, tonuri... Pacat ca tonurile cerului sunt prea departe de tarana.



Ma chinuie faptul ca omul din fata mea nu-si da seama ca mint, ca incerc sa invart cuvintele ca sa-i ascund ceea ce as vrea sa-i spun, ce-as vrea sa-i spun si nu pot pentru ca i-as complica si mai mult existenta. Asa ca imi joc indiferenta. Imi joc de-a-v-ati-ascunselea cu zambetul agatat de buze. Spun ca nu pot. Ca nu vreau. Ca nu stiu. Asta cand pot, vreau si stiu. Mi-as dori sa nu pot intui, sa nu pot ghici ce e dincolo de el. Si , mai mult decat orice, mi-as dori sa nu stiu ce urmeaza. Pentru ca, tocmai, urmeaza ceea ce nu poate fi spus: lucrul acela in fata caruia nu putem articula cuvinte, scoate sunete ori gandi. Lucrul acela in fata caruia ne suspendam, ne punem intre paranteze si uitam sa respiram. In fata caruia putem doar sa tacem, sa plangem sau sa ne inghitim lacrimile.

Incetez acum. Nu mai pot. Am obosit. Simt ca devin bulgare de pamant. Bolovan, spus nu atat de plastic. Mi-e greu sa-mi fiu propriul bolovan, sa ma ridic, sa ma rostogolesc si sa nu ma pot ridica niciodata mai sus cu un ton de cer. Tac, deci. Am plecat sa mai mor un pic. Inca un ton de pamant.

Publicat de: carmen elena voicu la data de: 23-06-2008
Cuvinte cheie: indiferenta | teama | moarte | minciuna | pamant