Gânduri10

Viaţă – un pumn de idei într-o buclă de timp care întreabă cine sunt, cine toate acestea?...
___________

Visul – ţara în care merg în afara morţii.
___________

Viaţa – acasă. Moartea – un fel de stranie înstrăinare în care trăieşti universul tăcând.
___________

Norocul e acel aceluia care nu-l cere pentru sine.
___________

Spinii florilor, dar şi unele braţe de visător ori doar de arbore-arbore şi pietre-pietre sunt trepte pentru lujerii luminii.
___________

Dragostea face din animal un înger, dar şi invers.
___________

Unii oameni îţi cresc în suflet. Pentru alţii ai braţe şi ochi, şi suflet în afară.
___________

Bunătatea nu e o slăbiciune, ci o victorie constantă împotriva animalului orgolios, sălbatic din noi fiecare.
___________

Imaginaţia capătă specializare prin cunoaştere. Cunoaşterea capătă libertate prin imaginaţie.
___________

Anotimpurile fiecărui suflet se amestecă uneori, glasurile fiecărei pietre.
___________

Dragostea adevărată înseamnă multă implicare, dar şi multă libertate.
___________

Cel mai chinuit suflet e pământul.
___________

Secretul fericirii e să nu iei de la viaţă decât ce-ţi mulţumeşte inima şi mintea deopotrivă, astfel încât să nu doară pe nimeni.
___________

Viaţa – o carte începută pe care o scrii cu propria-ţi trecere.
___________

Gândurile ne servesc atât timp cât ne aud bunătatea. Apoi, se aliază împotriva noastră.
___________

Mările şi pietrele lumii se adună cu cerurile în fiecare mine, strigând numele tău, suflet rătăcitor.
___________

Viaţa înseamnă evenimente, înseamnă să trăieşti între două uşi şi ele să te strângă uneori ca două pietre însetate de cer sau de moarte.
___________

Aproape în fiecare gară e un ceas şi un mers al trenurilor, chiar dacă timpul pare mort, iar trenuri nu mai vin şi nu mai pleacă. Aproape în fiecare viaţă de om, cineva care aşteaptă, cineva care a uitat sau l-au dus şi strigă că-i e foame sau că plouă cu sufletul său. Aproape în fiecare suflet e un vis ce creşte ca un palat spre care mergi, mergi…; un copil care trece printre boabele ploii cum printre pălărioarele de păpădii; un poet ce se încalţă aproape absent şi porneşte prin inimă. Stropii de rouă cad înaintea sa ca o dimineaţă ce capătă transparenţa paharelor de cristal fin din mâinile domniţelor şi doamnelor rămase un timp aproape fără trecere într-un poem în jurul pianistului ori poetului. Aproape în fiecare om care trece seara pe faleză şi vorbeşte cu marea, întrebările despre mările din oameni şi mările din fiecare bob de aer, de apă. Aproape, departe…. Anii pe care-i ştim înrădăcinând în noi, oameni, flori, arbori, ceruri şi alte, alte umbre mirosind, doar mirosind a etern, pentru că efemer scrie pe orice fir de existenţă.
___________

Te loveşte în umăr şi-ţi spui e o părere. Loveşte iar şi iar şi-ţi e teamă să recunoşti – moartea asta ca o femeie nebună îţi prinde bunicii şi părinţii. Mai mult nu-i poţi permite, mai mult… Eşti străjerul vieţilor lor. Te îndepărtează însă, te loveşte mai puternic, în umăr, în spate, în piept, în ţeasta cu prea multe lumi începute şi-ţi spui: tu, suflet al meu, îmbracă haina străjerului etern. Vom ţine departe uitările şi gheaţa dintre inimile toate. Prea mult, prea desculţi de praguri, ştergem geamurile de strigătul zării şi macii răsar de hârtie arsă între paşii şi braţele ce ne cheamă şi gările tot mai pustii, mai pustii.
___________

Atunci nu ţi-am mai spus. Priveam aripa cum o ridicai deasupra tâmplei ca un înger care-şi acoperă destinul. Era, prin inima mea, vârful de pană ce scria, într-o lume în luptă cu ea, drumul pe care vine lumina ploii, niciodată arsa candelă. Ca un nufăr în întunericul apelor lumii, ne înălţăm din durere – cuvântul sau pescăruşii cântă dincolo de ceţuri.
___________

Viaţa – de multe ori mă întreb dacă sunt cel mai bun pentru acest rol multiplu, plin? Sigur nu sunt – ea însă rabdă, atât cât nu devin antiom, -arbore, -piatră, -floare, -lumină, -sunet, -creştere, -plutire, -somn…
___________

Ia o geană şi înmoaie-o în ochiul infinitului. Vei scrie, pentru că aşa ţi-e dat – împinge moartea sub paşii cuvintelor, totdeauna-n urmă. Când scapă înainte, trebuie să te rupi, să stai acolo jos cu cei pe care-i pierzi, cum ai ţine pruncul abia născut. Cu cealaltă parte sângerezi. Se spune că astfel se naşte crepusculul.
___________

… Mi-am cununat sufletul cu tine. Am nemurit în mine nevoia pietrei de verdele efemer…
___________

Omul care loveşte omul pe care-l iubeşte se loveşte pe sine însutit. De aceea spun: feriţi-l pe acest om de el!
___________

Singurătatea e mai uşoară cu stomacul plin.
___________

Oamenii sunt ceţuri în căutare de răsărit. Sunt case pentru alte destine şi destine singure. Sunt acolo unde vibrează infinitul cu inima lor, cu mintea lor. Atunci când folosesc alte inimi şi minţi, se numesc învăţăcei sau doar vibrări consecinţă. Sunt, de câte ori, împrumutul nelegitim de speranţă. Oamenii sunt de multe ori ape fără strigăt – sufletele lor strigă însă. Cuvântul lor, cum o pasăre care cântă pe umăr, trece din om în om.
___________

O mulţime neglijabilă poate deveni când sunt condiţii o mulţime determinantă.
___________

O singură iubire nu trece. În ea te-ai simţit infinitul în felul în care ai iubit şi ai fost iubit.
___________

Adevărurile omului – după nevoi şi conştiinţă.
___________

Publicat de: Mariana Fulger la data de: 28-01-2011, 10:19 pm
Cuvinte cheie: ganduri | marianafulger