Din cei ce sunt, acum, măreţi pe-nalte valuri –
Şi nu privesc nici înainte – nici-napoi
Aşa cum moartea ne trimite-n gropi, sub maluri,
Istoria îi va trimite la groapa-i de gunoi.

Când ne simţim străini în propria-ne ţară
În vreme ce străinii – acas` se simt la noi
Ce poate mai cumplit ca să ne doară –
Mai tare decât grija vieţii - plină de nevoi?!

Când toţi bicisnicii ne mint cu-nfrigurare
Şi ne privesc cu ochiul gol şi rece – de stăpân
Cum, Doamne iartă, să nu cazi în mirare
Şi să nu te ia furia – de-a fi, numi, român?

În astă ţară, după cum, pompos, se spune
Noi toţi am fost - vom fi - în veci stăpâni…
Stăpân e,astăzi, orice stârpiciune,
Numai noi nu, ce mulţi şi proşti – români.

Atâta umilinţă grea şi atâta ignoranţă
Şi atâta îngenunchiere cumplită în noroi,
Te face ca să crezi că nu e vreo speranţă
Decât, poate, numai în viaţa cea de-apoi

...Toţi cei ce astăzi cred că ei ne-ar fi stăpâni
Privindu-ne cu silă noianul de nevoi
Uitând că, noi, ce simpli, ne mai numim români -
Istoria îi va trimite la groapa-i de gunoi.

Publicat de: Boris Ioachim la data de: 16-02-2010, 7:42 pm
Cuvinte cheie: umilinta | nedreptate