Frumuseţea -o abordare filosofico-teologică

Dumnezeu este frumuseţea perfectă sau absolută.
Nichifor Crainic

Icoana Sfintei Treimi. Frumuseţea treimică
Poate de prea puţine ori mai avem timpul necesar să admirăm frumosul, cu toate implicaţiile lui teologico-filosofico-literare sau pur şi simplu aşa cum îl percepem fiecare din noi.
Adesea uităm să-l apreciem, datorită împietririi inimii noastre, datorită împovărării sufletului cu cele lumeşti şi trecătoare, consumul haotic, goana după bani, fuga după funcţii de tot felul sau pur şi simplu din indiferenţă.
Trecem zilnic pe lângă lucruri frumoase şi nu le observăm decât după un anumit timp scurs, dar şi atunci în funcţie de starea noastră sufletească.
Uneori frumosul este confundat cu alt terment şi anume „luxul” ceea ce este total fals, împăratul roman Nero avea o cameră imperială luxoasă dar cum spunea el, în toată nebunia lui, că „nu era frumoasă”. Un lucru fruoms este acela ce înveseleşte sau bine dispune sufletul şi nu ochiul sau pofta trupească.
Din perspectiva teologică tot ce este frumos vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre om, pentru că El este începutul şi sfârşitul El este alfa şi omega, pentru că toate sunt de la Dumnezeu şi tot El este cauza primară şi cauza finală a tuturor lucrurilor, deci dacă Dumnezeu este Adevărul toate lucrurile adevărate din lume sunt condiţionate de El, iar dacă El este frumuseţea, în consecinţă toate lucrurile frumoase sunt condiţionate de Dumnezeu.
Frumosul a fost vizibil, încă de la creaţie, imaginaţi-vă, după descrierea Sfintei Scripturi, grădina raiului, cât de fericiţi trăiau primii oamenii şi cât de minunate le-a făcut Dumnezeu pe toate după frumuseţea Lui, de aceea Nichifor Crainic afira că: „Frumuseţea tranşcendentă este Dumnezeu însuşi. Dumnezeu este frumuseţea perfectă sau absolută.”
Dacă Dumnezeu este frumuseţea absolută atunci şi creaţia sa, a fost făcută în mod frumos, plăcut.
În teologie frumuseţea nu e o ideea abstractă ca în metafizică. Ea este însăţi existenţa descoperiri sau a revelaţiei dumnezeieşti, pentru că toate s-au făcut prin voia lui Dumnezeu şi toate au fost frumoase. Ulterior prin căderea omului în păcat, frumosul din natură s-a pervertit, s-a alterat, lucru ce poate fi observat cu uşurinţă la marile evenimente expoziţionale de artă, unde frumosul dumnezeiesc este schimbat cu „frumosul” metafizic, cu „frumosul” personal.
Dar haideţi să vedem ce zic filosofii despre frumos şi semnificaţia lui precum şi împortanţa sa în viaţa noastră. Jean Gremier(1898-1971) filosof şi scriitor francez spune că: „Frumuseţea reprezintă în general o culme pe care nimeni nu se gândeşte s-o discute”, şi la care toată lumea aspiră să ajungă, iar Platon afirmă că: „Ceea ce e frumos e şi vrednic de iubire”.Acelaş filosof grec, Platon se referă la fenomenul frumuseţii metafizice şi nicidecum la cel transcendent. Într-o formulă mai plastică Imanuel Kant numeşte frumosul „simbol al binelui moral”, comparând frumosul cu binele religios, practic este o raportare la Dumnezeu sub semnificaţia gândirii filosofice.
O recomandare interesantă o face marele scriitor şi poet german Johann Walfgang van Gothe(1749-1832), părintele spiritual a lui Faust, spunând: „Să nu laşi să treacă o zi fără să vezi sau să citeşti ceva frumos”
Frumuseţea prin excelentă nu este cea pentru ochi ci cea pentru suflet, omul este cel ce apreciază frumosul prin raţiune şi prin gândirea sa. Frumosul merafizic poate fi văzut prin lucruri şi prin materie însă cel divin, dumnezeiesc poate fi simţit doar de sufletele curate, ce se pot bucura de el, chiar şi în lumea aceasta în care timpul manifestă un ritm haotic.
Frumosul uman în viziunea lui Umberto Eco, e frumos şi dacă acel ceva ne aparţine sau chiar dacă este al altei persoane, totuşi el tot frumos rămâne, şi tot acest filosof italian din perioada Evului Mediu susţine că: „frumosul este un bine care nu trezeşte în noi dorinţa”, deci ne bucurăm, admirăm dar nu poftim la acel ceva.
Omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este prin excelenţă frumos pentru că frumuseţea este de la El, dar acest om frumos se desăvârşeşte în Hristos, Creatorul frumosului, prin unirea euharistică şi prin urmarea vieţii Lui, pentru că tot cel ce trăieşte în Hristos, trăieşte în frumos şi el devine înfrumuseţat de harul dumnezeiesc.
Frumuseţea nu ţine doar de aspectul fizic ci mai degrabă de cel lăuntric, de suflet, de felul, de modul cum se comportă şi vorbeşte, de aceea Sappho, un renumit poet grec născut în jurul anului 630 î.H, în insula Lesbas, spune că: „Omul care nu este frumos, este frumos numai cât îl priveşti, omul înţelept şi bun este întotdeauna frumos”. Observăm aşadar raportarea frumosului la bunătate şi nobleţe. Tot acest gânditor grec afirma că: „Ceea ce este frumos este bun şi ceea ce este bun va fi în curând frumos”
Şi ne punem retoric întrebarea unde este frumosul, în omul plăcut la înfăţisare sau cel care are sufletul curat şi bun? Răspunsul nu ezită să vină de la Sfântul Clement Alexandrinul(150-215) care crede că: „Este frumos numai omul drept, cumpătat şi bun”. Frumosul este atributul lui Dumnezeu deci împlicit se revarsă şi în om, pentru că frumuseţea deplină se regăseşte în tranşcendent iar în uman este doar o fărâmă harică a lui Dumnezeu.
Uitându-ne puţin în operele patristice observăm că aboradrea frumosului le revine Fericitului Augustin, Sf Maxim Mărturisitorul, Sf Ioan Damaschin şi în special Sfântului Dionisie Areopagitul care afirmă în lucrarea sa depre ”Numele Divine” că: „Frumuseţea e numele lui Dumnezeu, unul din numele Lui, înţelegând prin nume atributele divine.”
Lumea aceasta, cu toate câte sunt în ea, reprezintă oglinda Creatorului înainte de cădere, înainte de a intra păcatul în ea, dar lumea e bună şi „chiar numele lumii, afirmă acelaşi Sfânt Părinte- e frumuseţe, fiindcă lumea se numeşte cosmos, adică ordine sau podoabă”, astfel că frumosul divin este acelaşi lucru ca şi binele.
La începutul secolului XX, apare în limba română o expresie inedită şi anume „frumosul sofianic” pa care filosoful şi scriitorul Lucian Blaga îl prezintă în eseul său: „Sensul teologic al frumosului”, publicat în revista Gândirea din 1932. Chiar dacă termenul în sine „sofianic” provine de la cuvântul grecesc „sophia” adică înţelepciune, filosofii ruşi şi nu numai chiar şi Lucean Blaga, văd în acest termen frumuseţea dumnezeiască manifestată în cosmos, astfel că Pavel Florenski afirmă că „Sophia este frumuseţe” iar Sergiu Bulgakov crede că: „Sophia se descoperă lumii ca frumuseţe care e caracterul sofianic al lumii”
Frumosul poate fi descoperit în orice lucru şi în orice persoană atâta timp cât există chipul Creatorului în toate, pentru că toate au fost făcute de Dumnezeu „bune foarte”, adică frumoase. Adam când a fost izgonit din rai a plâns şi după acel frumos divin, dar şi după frumosul naturii şi al umanului.
Ortodoxia poate vorbi de frumuseţe pentru că ea trăieşte zi de zi acest atribut divin, pregătindu-l pe om în fiecare clipă, în fiecare moment pentru marea trecere în frumuseţea veşnică de aceea acelaşi gânditor rus Sergiu Bulgakov susţine că „Ortodoxia are viziunea frumuseţii spirituale, ideală de care sufletul caută să se apropie.”
Concluzionând în parte, această tematică ce este inepuizabilă, observăm că frumosul sau frumuseţea vin de la Dumnezeu cel ce este frumuseţea veşnică iar omul trebuie să se redescopere pentru a putea admira lucrurile frumoase ce-l înconjoară, bucurându-se de toate, căci toate pentru el au fost făcute.
Lumea de azi propagă un estetic urât, un frumos denaturat, deplasat de la valorile adevăratei frumuseţi. Căutând frumosul şi frumuneţea, care după Nicifor Crainic: „ne trage la sine” îl descoperim pe Dumnezeu cel întreit în persoane şi frumuseţe.
Frumosul nu va dispărea niciodată dacă ştim să ne raportăm la adevărata frumuseţe şi astfel putem dobândi darul frumosului urmând viaţa lui Hristos, pentru că în El toate se înfrumuseţează.
Prof Paul Krizner

Publicat de: Krizner Paul la data de: 07-03-2011, 9:09 pm
Cuvinte cheie: frumusete | dragoste | Dumnezeu | iubire | Krizner Paul