... am şezut şi-am plîns. Legenda povesteşte
că tot ce cade în apele acestui rîu — frunzele,
insectele, penele păsărilor — se preschimbă în
pietrele din albia lui. Ah, ce n-aş da să-mi pot
smulge inima din piept şi să dau cu ea de-a azvîr-
lita pe firul apei, şi atunci nu m-ar mai încerca
nici durere, nici dor, nici amintiri.
La rîul Piedra am şezut şi-am plîns. Gerul
iernii mă face să-mi simt lacrimile pe obraji, şi ele
cad, amestecîndu-se cu apele îngheţate ce curg
prin faţa mea. Undeva rîul acesta se împreună cu
altul, apoi cu altul, pînă cînd — departe de ochii
şi de inima mea — toate apele astea dispar în
mare.
Fie ca lacrimile să-mi curgă atît de mult, încît
iubitul meu să nu ştie niciodată că într-o zi am
plîns de dorul lui. Fie ca lacrimile să-mi curgă
atît de mult, încît să pot da uitării rîul Piedra,
mînăstirea, biserica din Pirinei, ceaţa, potecile pe
care le-am bătut împreună.
Voi uita drumurile, munţii şi cîmpiile din vise-
le mele — visele care-mi aparţineau şi pe care to-
tuşi nu le cunoşteam.
îmi amintesc de clipa mea magică, de clipa
aceea cînd un „da" sau un „nu" ne poate schim-
ba viaţa. S-ar părea că a trecut atît de mult timp
de atunci şi totuşi e doar o săptămînă de cînd
l-am întîlnit din nou pe iubitul meu şi l-am pier-
dut.

Publicat de: Micki la data de: 06-03-2009, 3:18 am
Cuvinte cheie: iubire | dor