FLUTURI SI VIORI

Fluturi şi Viori

„ -Tati, tati, e adevarat ca si ingerasii au inimioare?”

I

Moartea e atunci când te uiţi în ochii iubirii şi nu vezi nimic, când golurile nu pot fi umplute cu firmiturile nechibzuite de existenţă. Moartea este atunci când drumurile vin şi nu pleacă nicăieri, and cuvintele rostite nu se aud, când trupurile sunt şi nu există.
Când singurătatea iţi putrezeşte găndurile şi visurile sunt nişte viermi care colcăie şi-ţi rod fericirea, cănd propriul egosim este îndestulător, atunci e moarte.
Moartea e atunci când simţi cum te des-compui, când ştii cum nimic-nicia îţi umblă prin tine, e nerăbdătoare să se elibereze, cănd pleacă din inimă şi fuge în lume.
Când dragostea te apasă, când tu nu mai eşti tu, atunci e moarte.
Moartea e atunci când eşti gol!

II

Le aud!Le aud cum tropăie în spatele meu adulmecându-mi nesăţios urmele tălpilor ca nişte câini de vânătoare, hrănindu-se cu mirosul meu. Le simt rânjetul parşiv mânjind tăcerea din urmă şi mi-e frică să întorc privirea.Picioarele lor tropaăie ca o cavalcadă năucitoare, dar feţele lor sunt senine ca ale mireselor neprihanite.
Mă absorb şi mă înconjoară cu mirosul lor iar eu devin tot mai singur, alunec tot mai adânc în bratele lor cu unghii negre şi piele arsă, şi ma strâng, mă stâlcesc, mă ademenesc.
Stângul, dreptul, stângul, şi ele după mine, ele sunt născutele mele, sunt păcatele mele care urlă şi se hrănesc cu carnea mea, mă sfâşie şi mă rup în bucaţi. Ei sunt diavlolii mei albi ce mă bântuie cu fiecare răsuflare şi ma obligă să-i ţin în spate, să-i car pe umeri. Ei sunt cei care mă schimonosesc, mă leaga de picioare, imi zgârie ochii şi îmi înăbuşă fiinţa. Ei mă omoară şi se bucură de învingerea mea, ma invie şi ma ucid din nou.
Mă uit în oglinda şi le simt rânjetul în spatele ochilor mei, le aud cum topăie în mintea mea, le simt cum îmi fac chipul urât, le ştiu că ele mă fac să nu mă pot privi. Râsul lor mă trezeşte noaptea iar umbrele lor imi leagă paşii.

III

M-am suit pe doua cuvinte si am privit peste marele gard la acel les aruncat ce zacea privind cerul.Acela era sufletul meu. Aruncat, dezgolit, el fara de mine si eu fara de el, eu gol pe dinauntru, el gol pe dinafara, eu om fara de suflet si el suflet fara de om.
Privind prin El ma privesc pe mine si ma vad infrant, frant, fara vant, ma caut in bucatile cazute in urma, anemic, patetic. „Auzi vocile?” imi spune sufletul meu, dar cine sa-l auda.Iubesc prea mult lutul, iubesc ochii de lut, viata de tarana. Privind in urma e ca si cum as privi in viitor, nici un „venind” si nici un „plecat”.
Ma uit in oglinda si vad dincolo de mine, eu nu mai sunt eu, mi-e frig, mi-e rece, mi-e foame de suflet, mi-e dor de caldura, mi-e sete de om.
Mi-e frică si privesc sufletul în ochi!

IV

Unde e lumea mea?Nu sunt eu cel care ar trebui sa fiu, sa exist, sa fiintez aceasta lume constuita din picaturile altor oameni, altor lumi, altor fericiri?Unde sunt eu cel care sunt facut pentru mine si pentru ai mei, unde sunt eu cel pentru mine?
Am tot fugit dupa visele mele si m-am ratacit aici. Trupul mi-e istovit, hainele imi sunt murdare si chipul obosit, iar in urma mea zac trupurile cuvintelor moarte sub bocancii grei si zgomotosi. Cerul se-nvarte si doare!
Nu pot iubi lumea asta in care mi-e frica de rasul clovnilor ce plang sub mastile pictate cu mana perfectiunii, de inocenta papusilor cu ochi de sticla si glasul lor de plastic.
De-as sti ca tu esti oricine, atunci poate as iubi toata lumea, de-as crede vantul in auz, as canta odata cu apusul, de-as vedea dincolo de noi, as trai mai dincoace, de-ar fi sa fie azi, n-asi mai tanji la maine.De-asi sti ca mainile nu mor as tainui tristetea, de-asi crede lumea atunci mi-asi dori sa fiu frate cu marea, de-as vedea albu-n intuneric, atunci as colora lumina.
Nu m-am gandit niciodata ca voi parasi aceasta lume ci mai degraba ca ea ma va parasi pe mine. Nu am stiut niciodata de ce imi place atat de mult mirosul lumanarii ce se stinge, sa fie vraja in clipa ei sau poate ca arde si nu e aprinsa..
Aceasta lume este ca o haina care nu-mi vine bine, nu pot iubi lumea asta in care sfintii sunt in stare sa omoare iar ucigasii au puterea de a tamadui.Nu pot iubi lumea asta care ma inghite ca pe un somnambul, o lume care se prezinta cu tandretea uni ciocan ce bate cuiul intr-un capac de sicriu.
Nu pot iubi lumea asta ce ma face sa ma simt ca un colectionar de franturi ale altor vieti, ale altor oameni, diun care, puse cap la cap incerc sa construiesc o viata, viata mea.Nu am ce face cu intreaga lume fara cel de mine din mine.
Nu pot iubi aceatsa lume care este o creatura hidoasa ce se hraneste cu amintirile mele cele mai dragi, cu sperantele mele cele mai fine si iubirile cele mai aprigi.Nu pot iubi lumea asta in care tatii isi ingroapa fii, mamele isi jelesc fiicele iar mortii isi numara viii!
Cerul ma pedepseste cu ploaie de fluturi morti de batraneatea zilnica;in drum s-a sinucis Eternitatea si zace in molozul batjocorilor mele.Unde e lumea mea?

V

Viaţa e atunci când te întorci acasă!

Publicat de: Florin B la data de: 24-11-2011, 2:04 pm
Cuvinte cheie: moarte | singuratete | fluturi