Religia e demult un obicei desuet. Oamenii ăștia care-l încearcă nu-nțeleg nimic din obiceiul ăsta pe care-l obișnuiesc prostesc. Și-au obișnuit obiceiul prost și orice înseamnă atitudine de manifestare a simțământului ăluia pe care-l simt profund interior, e una ce se oprește la dedesubtul limitei de care se lovește orice rațiune a logicii omului ăstuia prost. E o lume superficială a ignorantului.

Dacă ar fi să înțelegi ceva din istoria atâtor istorii, ar fi că pentru om, în decizia lui de a alege, nu a existat o cale bună și una proastă, asta în compararea mai multora dintre ele, între ele, ci mereu a existat calea ratării, pe oricare dintre ele ar fi ales-o. Încă de la prima încercare a lui, omul a ales o cale pe care a regretat-o apoi, prea mult pentru ce era ea de fapt, fiincă nu a încetat niciodată s-o compare cu cealaltă, căreia altcineva îi făcuse o reclamă atât de bună, apoi toți ceilalți au supralicitat la imaginea asta paradisiacă. Însă dacă ar fi fost altfel atunci, în momentul primei lui decizii, n-ar mai fi fost nimic, nici omul n-ar mai fi fost, poate doar îngeri și-o lume fadă.

Iar despre voința creatoare... era necesar ca ea să fi știut, ca libertate absolută, că omul trebuie să fie un ratat al deciziilor lui. Ideea conceperii lui trebuie să se fi legat de ideea eșecului imediat. Trebuie...

Sigur că există o certitudine. Oricine o recunoaște într-un moment. Poate chiar există mai multe. Doar că ideea lor de a le exprima e infinită în comparație cu mărginita idee a exprimării. Asta pentru că până și ideea de idee e relativ închipuită în „n” moduri. Iar certitudinea poate vine de acolo că e ceva care nu îngăduie întrerupere de la modul de a o percepe. Până când apare haoticul descrierii ei, de-l face pe privitor s-o vadă altfel, dar asta o transformă în altceva? Sigur că nu. Doar că acum el, individul, are altă certitudine. Câte certitudini poți avea în viață și câte extreme poți aplica în ea, câte contraziceri?

Există două certitudini demonstrabile: una care nu-și cere argumente, doar discernământ de analiză: ipocrizia umană; a doua, care lasă loc în ea aproximativului: teoretica explicării termenului certitudinii în această frază.

Tweet

Publicat de: Alex Rizea la data de: 30-07-2016, 5:59 pm
Cuvinte cheie: filosofie | adevar | uman | ipocrizie | religia

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii