Imi esti, tu, mama, mare-ntinsa,
Ce , parca-n brate ma cuprinzi?
de-mi odihnesti privirea stinsa...
Si, cu o briza ma alinti?
Esti melancolica si blanda,
stralucitoare , uneori...
apoi, vulcanica, flamanda,
te-arunci in zare catre nori...
atat de schimbatoare-mi semeni...
de parca tu m-ai fi nascut...
ori, poate-n simturi suntem gemeni....
si-n zbucium ne-am recunoscut....
Ori, poate-mi esti chipu-n oglinda,
de-atatea lacrimi ce-am varsat...
si vantul parca vrea sa-nghita
tot tarmul nostru de pacat...
Si, totusi, tu esti mult prea calma,
cum, niciodata, eu n-am fost!
Nu poti sa-mi fii tu , mare, mama...
Nu ma chema...nu are rost!
Tu, suflet n-ai, nu-mi poti fi geaman....
Chiar de te zbati ca mine-n nopti...
Raceala ta e fara seaman !
Eu nu-mi vreau semenii mei morti!
Reflexie-n oglinda...poate...
Dar, ma-ntristez cand te zaresc...
Mare a dorurilor toate,
Eu nu mai pot sa te privesc !
Te vreau departe de-a mea lume...
Te las sa-ti plangi singuratatea...
Doar pescarusii sa te-ngane...
Si sa iti bantuie cetatea...
Nu vreau sa-ti stiu nefericirea,
nici glasul rece, prefacut....
eu plec, imi voi schimba privirea...
ca timpul meu nu e pierdut!
Degeaba faci spume in valuri,
de ciuda ca te parasesc...
eu am in fata idealuri
si voi trai sa le-mplinesc !
Eu nu-s ca tine, admirata
Si n-am nisipuri aurii...
Imi pare rau, esti rece toata...
Iar eu ca tine nu voi fi!
Adio, dar, mare frumoasa
Nu-s fiica ta si nici n-am fost....
Nu-s o sirena gratioasa....
Dar am in lumea mea un rost!
Publicat de: mirela câmpan la data de: 21-08-2011, 9:07 pm
Cuvinte cheie:
repros