Noapte, întuneric, frig, vânt, ploaie... toate mă cuprind picătură cu picătură şi mă desprind uşor şi bat cu inima strânsă în geamul prea gros. Sunt lipită de o sticlă rece, lipsită de viaţă, aripile nu mă ajută în aceste frânturi de viaţă, doar genele îmi picură, pe obrazul stors de soarele amiezii, lacrimi eterne.
Nu văd, nu aud nimic; sunt doar eu cu mine, iar negura nopţii îmi şopteşte in surdina rece un cântec izvorât din neant.
Ce n-aş da să găsesc o lumină; în marea de întuneric încerc din răsputeri să ajung la malul vieţii şi nu pot; mâinile, picioarele inerte şi amorţite nu mai răspund la niciun impuls trimis de creier.
Închid ochii cu speranţa că în verdele lor cristalin pot găsi o iluzie. Mă sprijin de geamul ce nu se mai distinge printre atomii întunericului şi cu privirea stinsă zăresc o poză. Un surâs, doi ochi mărunţi, obraji roşietici ca focul, părul lung de o culoare indecisă încă; culorile fotografiei se înglobau tranzitiv într-un negru apăsător.
Fata pe care am descoperit-o după câteva trăsături schiţate de o poză veche îşi ia într-o secundă trupul fără viaţă, încondeiat pe o hârtie strălucitoare, şi păşeşte uşor în depărtare.
Filmul ce mi se derula în faţa privirii stinse se repezea înainte, frigul nopţii mă cuprinde până în măduva oaselor, îmi simt obrazul secat de izvorul lacrimilor şi aud izbindu-se de geam stropi de apă dezagregaţi din norii vieţii. Clipesc uşor şi văd fata din poză mai înaltă, s-a schimbat; acum nu îl mai ţine de mână pe fratele ei, în fotografia de pe peretele bunicii, caietul vieţii ei era plin ochi de momente ce i-au marcat cu un punct roşu copilăria, adolescenţa sau pur şi simplu viaţa pe acest pământ. Aleg ultima pagină, zăresc în colţul din dreapta o dată istovită de puteri; 23. 02. 2006. Se face întuneric, iar pe o stradă înecată în liniştea serii ea se plimba alături de o prietenă, în acele momente cerul a marcat pe calendarul stelar prima ei dragoste, picioarele au început să nu mai simtă asfaltul, iar inima să se desprindă de la locul ei veşnic, ochii şi-au regăsit în alţii doi iubirea; atunci l-a întâlnit pe el...
Prima dragoste, prima dezamăgire, iluziile sau deziluziile; toate au transformat-o în ceea ce este azi.
Un vânt puternic, un sunet groaznic deschid dintr-o lovitură geamul rece; mă feresc, dar simt la picioarele mele frica şi teama; mă trăgeau cu toată forţa pe tărâmul lor. Lupt, lacrimile sapă uşor în obrazul alb un şanţ al eternităţii, nu s-au mai oprit de atunci...
Izbutesc şi în negrul întunericului de vise aprind ca prin magie un băţ de chibrit; este speranţa... şi zăresc în lumina lui scăpărând pe podeaua camerei pozele: o fetiţă şi un băieţel, o fată ce zâmbea spre o lume mai bună; dar în colţul lor văd caietul cu coperţi roşii, cusut cu aţă pentru a nu fi deschis decât de cei doi ochi verzi de marmură scumpă... sunt eu... îmbrăcată într-o mantie de cuvinte...

Tweet

Publicat de: Morar Andreea la data de: 29-05-2009, 4:40 pm
Cuvinte cheie: viata

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii