Dezbrăcăm memorii

Aş putea să stau o veşnicie în acest fotoliu roşu frământat de greutatea bătrâneţii,să scriu despre el sau poate despre mine în fundalul căruia să ascult pianul care plânge că nu îl mai iubeşte nimeni.
-Cum să mă iubească cineva,anii m-au murdărit,mâinile îmi sunt zbârcite,nu mai am nimic bun de oferit,nimeni nu îmi ascultă supliciunile.
-Ai doar un strat de praf,mâinile sunt zbârcite de la muncă şi încă mă încânţi cu muzica ta..ştii?ca atunci când eram copilă şi ne ţineam de mână…ca atunci când adormeam pe sunetul poveştilor tale…ţie îţi datorez tot ceea ce ştiu,m-ai învăţat să îmi scriu inima,cât pot,în mii de poveşti,de asta poate cuvintele ce le scriu pe blog,hârtii vin atât de usor,plutesc în jurul meu aşteptând să fie scrise…
O linişte apăsătoare se lasă..şi doar o lacrimă ce se auzi izbitor în încăperea goală
-Nu plânge acum,bătrânul meu.Vezi copila asta te iubeşte,îţi iubeşte muzica,ascultă în fiecare zi ceva cântat de un frate de al tău,dar acum e timpul să aud ceva cântat de tine.Să cântăm ca atunci când eram mică,melodia noastră.
-Dar acum…ai o frumuseţe de gheaţă
-Acum să cântăm,hai să fie un ultim cântec,să fie ca o ultimă seară..doar noi,bătrânul meu.Când am plecat din această casă..nu m-ai învăţat un singur lucru:despre iubire…Ai spus că voi descoperi pe parcurs,ca un băiat mă va învăţa să iubesc…dar el nu a venit până acum…Pot să mă aşez?
-Copila mea…iubirea,e un sentiment greu…Anii au trecut,te-au schimbat atât de mult.Te văd în rochia asta neagră,părul tău negru desprins,şi,mai ieri erai o copilă cu acelaşi păr,dar cu hainele murdare de nisip venind la mine,spunându-mi ce prostii ai mai făcut.Mai ieri îţi culegeam lacrimele din poalele mele,zicându-mi că bunica te-a certat,mai ieri te zăream prin acest geam jucându-te afară,alergând printre copaci..Dar astăzi atât de schimbată,dar cu aceeaşi privire schimbătoare,greu de citit,cu acelaşi zâmbet inocent în culori diferite.
Parcă din ochi mă priveau secole…Când m-am schimbat atât de mult?Parcă timpul era acum 17 ani,când ma adus mama în braţe,eu plângand iar tu când ai început să cânţi m-am liniştit,parcă acum o secundă era acum 15 ani…
-Vreau să sparg geamul,să mă priveşti alergând din nou în grădină,spunându-mi :copila mea.Mulţi nu înţeleg..doar tu îmi ziceai aşa,până când într-o zi altcineva mi-a spus aşa,o coincidenţă.Acum am revenit după mulţi ani aici,ştii de mult nu am mai colindat locurile astea,dar niciodată nu le-am uitat.Sunt exact cum le-am lăsat,exact în locul unde te-am lăsat te-am găsit,m-ai aşteptat ca un câine credincios.Ştiu eşti obosit,doar o melodie îţi cer,atât.
-“Coincidenta este felul lui Dumnezeu de a ramane anonim”.O ultimă melodie copila mea,nu mai sunt atât de zvelt.Spune-mi ce vrei să cântam,în noaptea asta,doar eu şi tu,privind prin geam luna?
-Melodia noastră,bătrâne.Maia!doar nu ai uitat-o.Îţi mulţumesc.
….
-Copila mea,ai venit.Când ai plecat erai o copilă…când te-ai întors,te-ai întors o domnişoara cu un suflet de copil.
O linişte muritoare s-a lăsat ca un val asupra camerei.Toate parcă au încremenit,aşteptând să cântăm..O lună mare,frumoasă se zărea pe geam,ne zâmbeam.Am privit-o şi apoi am dat frâu liber sentimentelor în cântec.Timp de 15 minute doar povestea bătrânului şi a domnişoarei s-a auzit…La final,toată natura ne-a aplaudat,păsările ce stăteau lângă geam s-au închinat în faţa noastră,luna ne-a zâmbit din nou,ploaia a plâns iar noi eram fericiţi,ne-am îmbrăţişat,am mulţumit publicului…dar bătrânul meu ştia….
…..Bătrânul meu pian….
Toate astea au revenit acum în mintea mea când am întrat în aceasta cameră unde s-a întâmplat totul acum exact 1 an.Locul tău este acum ocupat de acest fotoliu roşu.Acum unde eşti?Încă te aştept aici,să mai cântăm un cântec împreună,să vezi acea copilă câtă nevoie are de poveştile tale.Nu ai închis uşa nici acum,ai uitat să faci un singur lucru:să îmi spui ce e iubirea!’Ceea ce am învăţat despre mine însămi a fost ca o întoarcere la ceva ce ştiusem,dar uitasem;dincolo de hainele elegante,de mişcările graţioase,de conversaţiile sclipitoare,viaţa mea nu avea nici un fel de adâncime,ci era tot la fel de simplă ca o piatră în cădere.Acum ştiu că lumea noastră nu e cu nimic mai durabilă decât un val care se ridică din ocean.Oricare ar fi chinurile şi triumfurile noastre,oricât de mult am suferi,mult prea curând se împrăştie toate ,ca tuşul prea subţire pe hârtie”

Publicat de: Madalina Elena la data de: 17-08-2010, 1:55 am
Cuvinte cheie: dezbracam memorii | batranul meu pian | amintiri | ce am invatat despre mine | camera,fotoliu