Prieteni, sunt convins c-a venit clipa
Pe drumuri separate să pornim…
Rău ne-a plesnit răceala, cu aripa –
Noi, ce să ne mai spunem, nu găsim.

Că zborul nostru-i frânt, astăzi, pesemne,
Suntem, cu toţi, la fel de vinovaţi…
Şi nimeni nu-i, în lume, să ne îndemne -
Ca să ne despărţim neîncrâncenaţi.

Mai ţineţi minte splendida căldură
Care domnea, prieteni, între noi?!
Ne bucuram, deplin, fără măsură –
De orice fleac - iar vise-aveam, puhoi!

Eram bogaţi în sentimente calde -
În ţeluri mari, eram cu toţi, bogaţi…
Azi nu mai poate, nicidecum, să scalde
Vreun cald fior, ai noştri ochi blazaţi.

Să spun că nu mă doare despărţirea?!
Ba spun: mă doare mult, adânc - cumplit!
Dar ce să fac?! Încerc să îmi ţin firea –
Pe când, în mine, urlă-un plâns smintit.

Mă bucur pentru voi – priviri senine,
Purtaţi în ochi, parcă triumfător…
Dar ce triumf purtaţi, e pentru mine,
O taină mare - un gând întrebător!

Singur mă simt, de mult prea-multă vreme –
Dar mă minţeam c-acelaşi ţel avem…
Ce trist de mine – omul ce se teme
De adevăr, ca de-un străvechi blestem!

Că nu mai ţesem vise împreună –
M-aruncă în derută, oarecum…
Dar nu mai pot, deloc, trăi-n minciună –
Prietenia noastră-i praf şi scrum!

…Prieteni, ştiţi şi voi c-a sosit clipa
Pe drumuri osebite să pornim…
Căci ne-a atins răceala, cu aripa –
Şi ce să ne mai spunem – nu găsim…

Publicat de: Boris Ioachim la data de: 01-12-2013, 10:25 pm
Cuvinte cheie: prieteni | singur