Prieteni, sunt convins c-a venit clipa
Pe drumuri separate să pornim
Rău ne-a plesnit răceala, cu aripa
Noi, ce să ne mai spunem, nu găsim.
Că zborul nostru-i frânt, astăzi, pesemne,
Suntem, cu toţi, la fel de vinovaţi
Şi nimeni nu-i, în lume, să ne îndemne -
Ca să ne despărţim neîncrâncenaţi.
Mai ţineţi minte splendida căldură
Care domnea, prieteni, între noi?!
Ne bucuram, deplin, fără măsură
De orice fleac - iar vise-aveam, puhoi!
Eram bogaţi în sentimente calde -
În ţeluri mari, eram cu toţi, bogaţi
Azi nu mai poate, nicidecum, să scalde
Vreun cald fior, ai noştri ochi blazaţi.
Să spun că nu mă doare despărţirea?!
Ba spun: mă doare mult, adânc - cumplit!
Dar ce să fac?! Încerc să îmi ţin firea
Pe când, în mine, urlă-un plâns smintit.
Mă bucur pentru voi priviri senine,
Purtaţi în ochi, parcă triumfător
Dar ce triumf purtaţi, e pentru mine,
O taină mare - un gând întrebător!
Singur mă simt, de mult prea-multă vreme
Dar mă minţeam c-acelaşi ţel avem
Ce trist de mine omul ce se teme
De adevăr, ca de-un străvechi blestem!
Că nu mai ţesem vise împreună
M-aruncă în derută, oarecum
Dar nu mai pot, deloc, trăi-n minciună
Prietenia noastră-i praf şi scrum!
Prieteni, ştiţi şi voi c-a sosit clipa
Pe drumuri osebite să pornim
Căci ne-a atins răceala, cu aripa
Şi ce să ne mai spunem nu găsim
Publicat de: Boris Ioachim la data de: 01-12-2013, 10:25 pm
Cuvinte cheie:
prieteni | singur