Nu trestie prea gânditoare
E omul – tragic călător
Prin taina vieţii – atât de mare…
Ci doar un hoit prea gânditor.
Oh! Mierla iar ne dă povaţă
Că adevărul absolut
Nu din cuvinte seci se-nvaţă –
Ci de la nor şi de la lut.
Doar nor şi lut au dat esenţa
Acestui hoit – prea gânditor,
Căci declinându-şi existenţa
Se-ntoarce-n lut - se-ntoarce-n nor.
Mereu sfidând pe Creatorul,
Prea-gânditorul hoit nu lasă
În urmă decât umbra, dorul
Şi-o sete ce mereu l-apasă.
O sete de-a pătrunde-n taina
A tot ce-nseamnă Neînţelesul,
De-a dezbrăca Naturii haina
Şi-a stăpâni tot Universul.
Prea mare pentru biata-i fire
E setea ce perfid îl scurmă
Căci mult prea multe cimitire
Pământului îi lasă-n urmă.
Ori, Cel Ce Este, fericirea
Şi echilibrul şi sublimul,
Creaţiei i-a dat menirea;
Iar nu durerea şi veninul.
Dar gânditorul hoit prin setea
De-a fi asemeni cu Prea-Înaltul,
De la cel-rău primind pecetea,
De la-nceput iubea neantul.
Şi tragic sfâşiindu-şi dorul
Între-nălţare şi cădere,
A pângărit şi lut şi norul –
Şi s-a hrănit, mereu, cu fiere.
Edenul înecat de sânge
De vrerea mult prea ne-nfrânată
Şi omul – hoitul care plânge
De dorul firii de-altădată.
Aceasta-i lumea; şi cu-ncetul,
Planeta-n spasme-agonizează…
Şi-n urmă? Hohotind, Procletul,
Triumfător se-ncoronează.
Publicat de: Boris Ioachim la data de: 11-02-2009, 1:40 am
Cuvinte cheie:
lut | nor | esenta
DE RERUM NATURA - 
Adauga la favorite
Trimite pe YM
Citatul Zilei
