De ce urâm?

„Ura este uciderea de om” ( I Ioan 3, 15 )
O clipă de reflecţie asupra urii, ne poate face mai buni, mai îngăduitori mai oameni între oameni. Zilnic trăim acest sentiment, fie personal fie văzându-l la alţii. Dar de ce urâm? Imperfectiunea umană să fie răspunsul sau egoismul şi egocentrismul ce ne domină pe fiecare în parte.
Am ajuns vremuri, nu că altădată nu a existat această stare, dar am ajuns să urâm orice şi pe ori cine, adesea fără un motiv bine întemeiat, dacă există acest motiv.
Rândurile de mai jos încearcă o prezentare a urii, dar fără să ţină seama de anumite rigori editoriale ci pur şi simplu o prezentare a urii din cele mai vechi timpuri până în prezent.
Ura a început să domine lumea chiar de pe vremea lui Cain, care l-a omorât pe fratele său Abel, pentru că jertfa celuilalt a fost primită de Dumnezeu, faţă de jertfa sa, de fapt la început a fost invidia ce s-a transformat în ură iar ura în moarte. Cain nu doar că a fost invidios pe Abel dar l-a şi urât şi nu pe oricine ci pe însuşi fratele său, sânge din sângele său.
Ura a primit conotaţii atât de mari încât a întrecut limitele umanului, omul, creatura, a ajuns să-l uracă pe Creator, pe Dumnezeu, încât la condamnat la crucificare şi moarte.
Dar care este motivul pentru care urâm? Aici putem vorbi de două principii şi anume, urâm având un motiv anume doar pentru că cineva este mai bun decât noi, invidiindul şi ulterior urându-l, încercând să-l distrugem cu orice preţ, iar pe de altă parte fără un motiv anume doar pentru că noi am crescut într-un mediu în care ura este părintele casei.
Ura progresistă este cea care creşte de la o zi la alta, care duce, din învidie până la distrugerea creaţiei, a omului, a frumosului, a sublimului.
Ura negativă, dacă o putem numii astfel, aparţine celor întunecaţi la suflet, celor răzbunători, care doresc cu ori ce preţ să facă rău, fără să-şi dea seama că ei vor trăi toată viaţă în această stare de ură, dominându-i şi măcinându-i până la auto-distrugere.
Ura pozitivă însă, este a omului creştin care urăşte păcatul, urâtul, răutatea, ignoranţa, indiferenţa faţă de semeni, dar niciodată omul, fapt rezultat chiar din paginile Sfintei Scrispturi, care condamnă păcatul, ura este permisă asupra nedreptăţilor, după cuvântul psalmistului- „ nedreptate am văzut şi m-am scârbit” (Psalmi 118, 163; Romani 12, 19; Pilde 13, 5 ; 17 , 13 ) . Creştinii trebuie să urască minciuna ( Psalm 118, 163 ), trebuie să urască căile nedrepte ( Psalm 118, 104 ), precum şi „adunarea păcătoşilor” ( Psalm 25, 5 ). Trebuie să urască sfatul celor ce urăsc pe Dumnezeu ( Psalm 138, 21 - 22 ). „Faceţi bine celor ce vă urăsc", spune Iisus Hristos. Iar Sf. Apostol Pavel spune: ”Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea [...] biruieşte răul cu binele" (Romani XII, 20-21)
Literatura univesală prin cugetările marilor gânditori susţine că: „Ura este nebunia inimii.” cum afirmă cunoscutul poet romantic englez, George Gordon Byron( 1788-1824)
Criticul literar şi romancier francez, Honore de Balzac crede că: „Ura este viciul sufletelor înguste; ei o hrănesc cu toate meschinăriile lor şi o folosesc ca pretext pentru tiranii josnice.” Atât de demonică poate deveni ura şi stăpânirea ei asupra umanului, încât cel ce urăşte nu poate să nu se îmbolnăveastă de această stare, ce-l domină până la moarte, în acest sens scriitoarea româncă Ileana Vulpescu (n. 1932) spune că: ”Ura e o boală, o stare sufletească de care mori dacă n-o vindeci. Nu există ceva mai odios în lume decât să-mprăştii ură”
Omul se condamnă singur la pedeapsă, la lipsa iubirii şi a binelui, acceptând o viaţă înegurată şi fără sens, iar clericul şi scriitorul amenrican Hosea Ballou(1771-1852) crede că: „Ura este auto-pedepsire. Ura este răzbunarea laşului pentru frica sa.”
Omul nu mai ştie să se raporteze la scurtimea vieţii şi a timpului, trăim atât de puţin, şi totuşi ne aglomerăm fiecare minut fiecare clipă urând şi dispreţuind, de aceea scriitorul francez Maxence Van der Meersch afirmă că: „N-ar trebui niciodată să urâm. Avem atât de puţin de trăit.” Putem concluziona aceste cugetări afirmând că atâta timp cât iubim înseamnă că ne bucurăm de toate frumuseţile creaţiei lui Dumnezeu iar când urâm ne condamnăm la suferinţă şi implicit la moarte efemeră.
Omul care urăşte se erodează singur, se tulbură permanent, trăieşte în lumea urii fără a se putea bucura de viaţă şi de tot ce-l înconjoară, văzând în toţi şi în toate un potenţial duşman.
Cain a optat pentru invidie, pentru ură, pentru rău, fiind prima aptitudine din istoria umanităţii.
Ne răzbunăm zilnic şi urâm, însă oare cei pe care-i urâm nu sunt şi ei tot oameni, oare nu sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu, ce tind spre asemnănarea cu El? Urând omul, adică, creaţia, ajungem să-l urâm şi pe Creator, pe Dumnezeu. Fenomenul acesta a existat încă de pe vremea Mântuitorului Hristos când unii oameni l-au urât atât de mult încât l-au răstignit vroindu-L mort cu orice preţ. Cât cruzime, câtă râutate şi ură a manifestat în acele momente omul faţă de Dumnezeu. Şi totuşi l-a iertat, fiind primul exempu de iubire şi iertare nemărginită ce a intrat în cultura europeană cu mai bine de 2000 de ani în urmă, ca termen creştin. Este impropriu să iubeşti modelul şi să urăşti făptura umană creată.
Ura nu se raportează doar la om ci şi la mase, imaginaţi-vă ura de clasă socială sau rasă, care a dus la mari dezastre în defavoarea umanităţii. Tot aici mai putem vorbi şi de ura naţională şi nu în ultimul rând de ura religioasă.
De câteva secole se duce o luptă acerbă din partea prozelitismului sectar, ce chiar ne urăsc, invadându-ne cu tot felul de pliante şi invitaţii iar dacă nu reacţionăm apare, apare frustrarea lor faţă de Biserică, urându-ne şi denigrându-ne confesional.
Mai nou şi noţiunea de „bine” este urâtă şi detestată, suntem prizonierii urii noastre personale, urâm şi invidiem anulându-ne dreptul la frumuseţe şi la iubire dumnezeiască, nu ne place când altul e mai bun decât noi şi vrem cu orice preţ să-l distrugem, urâm până şi pe bătrânii care din când în când, ne mai mustră, spre a noastră îndreptare.
E trist, prea trist să vezi că mulţi au trăit o viaţă întreagă urând şi făcând rău, umanitatea a avut de suferit din această pricină iar Dumnezeu nu poate sălăşlui în sufletul unde există ură şi ezitare.
Magda Isanos, poeta şi prozatoarea ieşeană (1916-1944) sublinea prin versurile ei că: „ E aşa ciudat că se mai poate, Găsi atâta vreme pentru ură, Când viaţa nu-i decât o picătură, Între minutul acesta care bate şi celălalt...”
Făcându-ne fii ai urii, practic ne condamnăm singuri la iminenta moarte duhovnicească. Ura nu e veşnică, dar făcându-o toată viaţa distrugem tot ce e sublim, frumos şi iubitor în lume. Urând mai puţin iubim mai mult, devenind fii ai luminii.
Prof. Paul Krizner

Publicat de: Krizner Paul la data de: 07-03-2011, 9:03 pm
Cuvinte cheie: ura | rautatea | razbunarea | umanitate | ignoranta