Crengi
Te iubesc şi sunt legat de tine,
Prin ramura destinului meu,
Pe care plouă sau ninge câteodată,
Cu întrebări sau acel fior al dragostei,
Ce nu vrea să îngheţe în gerul,
Unor gânduri spuse aiurea,
La nervii viscolului,
Departe de sufletele noastre,
Ce nu vor să le îngheţe sentimentele ,
De crengi aflate etern,
În bătaia vântului unor vorbe,
Luate deseori pe sus,
De aerul rece al deşertăciunii,
Şi duse spre pustiurile neiubirii,
Unde nimeni nu poate înţelege,
De ce înmuguresc şoaptele noastre,
Cu noi întâlniri sau căutări de speranţe,
Unde ne îmbrăţişăm fiecare,
Eternitatea celuilalt în durerea de a şti,
Că într-o zi vom primi pe ramurile uitării din noi,
Noi şi noi fulgi de amintiri îngheţate,
Atât de mulţi încât până şi lacrimile Lui Dumnezeu,
Vor îngheţa devenind troiene peste durerea,
De a ne mai atinge vreodată,
În această lume atât de rece,
A cărei sentimente iernează mereu pentru noi,
Viscolind cu regretul de a mai trăi,
Despărţiţi în noaptea ce nu ne lasă,
Să avem grijă unul de altul,
La sânul unei iubiri imposibile,
Care niciodată nu va alăpta un nou Destin,
Fiindcă ne-am născut sub zodia deşertăciunii,
Unde până şi ghicitoarele clipelor noastre,
Se întorc cu faţa luminii întunericului,
Atunci când văd nevăzutul din noi,
Pentru a lăsa noaptea adâncă şi tristă,
A dorinţelor,îmbrăţişărilor,privirilor,
Sau a cununiei mâinilor ce se vor atinse şi îmbrăţişate,
Ce stau atât de singure la fiecare amurg,
Al unor gânduri ce se vor apuse,
De morala acestei lumi ce se vrea perfectă,
Fiindcă crede cu străşnicie în Iluzie!
De aceea dragostea mea vino în Destin,
Să primim cu ramurile noastre,
Fiecare ploaie sau ninsoare a bârfelor,
Ce vor pulsa sângele vorbelor acestei lumi,
Prin inimile cuvintelor îngheţate şi uitate,
De buzele noastre care au îngenuncheat,
În faţa unui sărut de fum,
Dus aiurea de deşertăciunea acestei Existenţe,
Pe care l-am fi dorit etern,
Dar am mers în cimitirul privirilor noastre,
Unde am înţeles că doar nimicul contează,
Iar acestea erau un simplu mormânt al unui crez,
Despre care mi-ai spus că a murit ca prostul,
La revoluţia nimicniciei din noi,
Unde atâtea şi atâtea alte crezuri,
Au vrut cu adevărat să înţeleagă,
Că în deşertăciune trebuie să accepţi minciuna,
Ca fiind un adevăr universal valabil.
De aceea dragostea mea,
Te rog înţelege-mă că ramurile noastre vor deveni într-o zi,
Atât de grele încât nu vor mai putea,
Bate în fereastra sufletelor care ne dorim,
Prin care ne simţim,ne vedem,comunicăm,
Ce va deveni într-o zi o simplă sticlă spartă,
În mii de cioburi ale sentimentelor iubirii din noi,
Luate de mătura impersonală şi fără inimă,
A Destinului,sătul să ne mai privească,
În nebunia noastră de iubiţi.
Cum mai putem crede în iubire,
Când ramurile falnicei noastre crengi de altădată,
Sunt spulberate de vântul morţii,
Pe ţărâna rece a iernii uitării,
De unde vor fi luate în ghearele păsării vieţii,
Spre a-şi face un nou cuib al Destinului,
Unde să se nască noii pui ai unor clipe,
Ce vor cunoaşte iluzia suferinţei acestui vis,
Cu nume de viaţă.
Publicat de: Cerin Sorin la data de: 03-10-2008, 10:48 pm
Cuvinte cheie:
Dragoste | Destin | Desertaciune | Moarte | Ramuri
Crengi - 
Adauga la favorite
Trimite pe YM
Citatul Zilei
