As putea sa ma intreb folosind titlul unui celebru film”de ce toate mi se intampla numai mie”.Totusi de ceva timp totul nu imi merge bine. Ceva nu e in regula cu mine sau cu ceilalti ! Sau poate ca este rezultatul vietii tumultoase care ne invaluie zi de zi. Nu stiu ce sa spun. Acum simt ca pot zbura, ca as muta si muntii din loc pentru idealul meu, ca apoi in clipa urmatoare sa ma prabusesc.
Poate ca asa e viata reala. Nu exista printi si zane, ci doar zmei si vrajiitoare. Oare mi-am creat eu o lume a mea in care am trait pana acum!? Oare m-am inconjurat de un glob de cristal, pe care il credeam magic si unde imi inchipuiam ca nu patrunde nici macar un fir de praf ?
Oare de ce persoana pe care o iubeam cel mai mult pe lume este si cea care m-a ranit cel mai tare. Se spune ca acolo unde exista iubire, exista si suferinta. Nu poate sa fie asa. Intotdeauna mi-am inchipuit ca voi imbatrani alaturi de omul pe care il iubesc. Ce s-a intamplat cu noi! De ce atata suferinta din iubire cand exista lucruri mult mai grave care se intampla pe aceasta planeta , in fiecare secunda a existentei noastre.
Oare de ce nu apreciem ceea ce avem. Eu, noi aveam o viata linistita, un copil inteligent, frumos si sanatos.Ca orice cuplu tanar, nu aveam tot ceea ce ne doream: o casa, o masina, suficienti bani. Insa cand le-am realizat, ceva nu a mai mers.
Simt ca vreau sa il infrunt pe Dumnezeu si sa il intreb de ce. De ce tocmai eu, de ce copilul meu, barbatul meu. Simt ca ma copleseste toata aceasta nebunie. Nu mai stiu cine sunt si spre ce ma indrept. Este o criza reala de identitate.
Mi-am iubit atat de mult sotul, incat i-am oferit totul, inclusiv sufletul din mine. Cred ca asta este greseala cea mai mare pentru ca atunci cand mi-a aplicat lovitura de gratie m-a gasit descoperita, fara putinta de a riposta intr-un fel sau altul.
Nu stiu daca e prea tarziu pentru regrete, insa eu asa am inteles sa iubesc :total si neconditionat. Intotdeauna am dat mai mult decat mi s-a oferit. Au existat si moment in care imi doream sa primesc mai mult, dar le reprimam gandindu-ma ca altii nu au parte nici macar de acea farama. Pacat, acum am inteles ca in viata trebuie sa ceri totul, dar sa nu oferi totul.
Poate ca trebuia sa tin cont de celebrul dicton latin: divide et imperam, Asa nu as mai fi fost afectata de tot ceea ce se intampla. Si nici acum nu stiu daca sunt pregatita pentru ceea ce va urma.Ma gandesc la ziua de maine. Ma gamdesc daca in inima asta ranita va mai intra vreodata fericirea.Si de ce nu. Totusi trebuie sa existe o persoana care sa imi inteleaga sufletul. Acum e si normal sa imi fie teama pentru ca inca trec de la o stare la alta: de la exuberanta la dezamagire profunda.
Am nevoie de un barbat care sa ma aprecieze pentru ceea ce sunt. Pentru ca sunt intr-adevar cineva. Am nevoie de iubire, afectiune, romantism, bucurie. Am nevoie de un suflet pereche. E chiar asa mult ceea ce cer. Oare sa nu mai existe pe lumea asta decat suferinta si ura. Refuz sa cred. Altfel as fi pierduta. Oricum traiesc o criza de identitate si de valorizare. Probabil ca e normal acum la momentul acesta.
Oare de ce omul de langa mine este orb si nu vede ceea ce este mai mult decat evident. Sunt o femeie care nu trece neobservata pe strada.

Tweet

Publicat de: Ella Dita la data de: 01-02-2010, 2:00 am
Cuvinte cheie: confesiuni | tristete | amintiri

---

Expeditor: (nume prenume) *	Destinatar: (nume prenume) *
Expeditor: (e-mail) *	Destinatar: (e-mail) *
Mesaj Personal
* * campuri mandatorii