CONȘTIENȚĂ VERSUS CONȘTIINȚĂ (II)

Într-o postare anterioară încercam să arăt cam care ar fi diferența dintre conștiență și conștiință. Hm... făceam trimitere, la un moment dat, chiar la definițiile lor din DEX! Mare eroare! Având în vedere că, în textele dactilografiate pe anumite pagini, mi se evidenția o deficiență legată de ortografierea cuvântului conștiență, am avut curiozitatea de a verifica corectitudinea lui în DEX. Recunosc că am fost uimit de ceea ce am găsit acolo sau mai bine spus de ceea ce nu am găsit. Știam că noțiunea în cauză, cea de conștiență, adică, a fost introdusă când au început traducerile, din germană sau franceză în limba română, a lucrărilor lui Rudolf Steiner tocmai pentru a se evita o analogie între înțelesurile celor două noțiuni „conștiență” și „conștiință” ca starea de a fi conștient. Sau între „a fi conștient și „a avea cunoștință”. Doar că, acest lucru a fost făcut la nivelul Societății de Antroposofie. Totuși, după mai bine de douăzeci de ani, mă așteptam să se fi îndreptat lucrurile.
Spuneam despre conștiență că este o stare de luciditate lipsită de alte atribute. Însăși conștiența de sine nu este decât o „construcție” obținută, prin procesul de cunoaștere, în planul ei, în planul acestei lucidități, iar conștiința este la rândul ei o trăire interioară, un atribut al acestei conștiențe de sine. Conștiința nu este decât reperul moral al personalității, adică al eului personal care este pus în evidență de conștiența de sine. Ca orice altă trăire sufletească, ca orice altă percepție parvenită din lumea exterioară, conștiința nu este decât efectul, manifestare unor entități, superioare nouă, în planul fizic. Așa cum elementele foc, aer, apă, pământ sau altfel spus, căldură, gaz, lichid, solid sau culoarea, mirosul etc., percepute de noi prin simțurile care ne leagă de lumea exterioară nu sunt decât manifestări extreme ale unor ființe spirituale, tot așa, trăirile noastre interioare, precum sentimentele, conștiința, voință, gândirea etc., nu sunt, la rândul lor, decât efecte în plan conștienței ale unor entități. O să-mi spui că ma contrazic! O să-mi spui că prin alte postări afirmam că omul se individualizează prin voință și sentimentele pe care le nutrește, iar acum auzi, tot de la mine că, de fapt, ele nu ar fi decât un soi de percepții interioare ale unor astfel de manifestări care aparțin altor entități și nicidecum nouă! Și totuși, ambele afirmații sunt valabile și asta pentru că, efectul acestor entități asupra noastră nu se produce decât dacă în noi se „mișcă” ceva care să determine acest efect. Deci, noi suntem cei care, prin atitudine, facem ca aceste efecte să ne afecteze.
Prin construcția lui, omul este posesorul unui corp material, eteric și astral, fiecare din ele viețuind în lumea de care ține, dar cu rezonanță în lumea materiala, acolo unde se manifestă conștiența noastră de sine. Corpul astral este purtătorul caracterului uman, în el manifestându-se, în formă concretă, o mare parte din trăirile considerate de om inofensive vizavi cu lumea înconjurătoare. De multe ori spunem că... „a fost doar un gând sau doar un sentiment căruia nu i-am dat consistență, nu i-am dat viață prin faptă”. Omul nu știe însă că lumile eterică și astrală sunt două lumi mult mai „reale” decât cea fizică, în sensul că, suportul lumii fizice se află în ele și nu invers. Ceea ce are aparență perceptibilă pentru simțurile noastre nu este decât efectul unor cauze aflate în aceste lumi sau în altele și mai elevate. Dar, se întâmplă și despre asta discutăm acum, ca aceste cauze să fie la rândul lor, determinate la manifestare, în lumea fizică, de alte cauze produse de om.
Vreau să spun că, prin trăirile lui, omul dă naștere, în corpul eteric și în cel astral, unor forme eterice respectiv astrale corespunzătoare acestor trăiri care vor face parte din ființa lui până la dispariția lor, iar aceste forme, în perioada dintre nașterea lor și dizolvarea lor, devin locuri de manifestare pentru entitățile de care vorbeam mai sus. Această manifestare nu este aleatorie. Așa cum aerul pătrunde orice spațiu gol din lumea noastră, tot așa, aceste forme, funcție de natura lor, sunt pătrunse de unele sau altele din entitățile superioare. Abia în urma acestui proces de penetrare omul percepe acțiunea entității respective drept conștiință, emoție, frică, ură etc. Dacă nu s-ar produce acest fenomen, toată panoplia sensibilității sau insensibilității noastre ar fi un blanc. Da, am zis blanc nu banc!
De aici se poate înțelege și mai bine de ce conștiența de sine este altceva decât conștiența și de ce conștiența este altceva decât conștiința. Diferența dintre conștiență și conștiența de sine mai poate fi exemplificată ca fiind diferența dintre adevăratul Eu, cel spiritual și eul sufletesc, iar diferența dintre conștiență și conștiință, ca find diferența și mai mare dintre Eul spiritual și un simplu atribut al eului sufletesc.
În postarea la care făceam referință la început, vorbeam despre modul concret în care conștiința a apărut, în șiragul trăirilor personale ale omului, ca voce a conștiinței și ce a fost ea înainte de a se manifesta acolo, în interioritatea noastră.
Cred că ar mai fi loc și pentru alte detalii... Să vedem! Doamne, ajută!

Publicat de: octav semarian la data de: 16-05-2017, 7:48 pm
Cuvinte cheie: Hm!